Bulbucul de munte(Trollius europaeus)

Smălţuind coastele mai umede cu auriul florilor lor boghioase sînt bulbucii (…). Din tufişul de frunze mai adînc crestate şi răsfirate ca degetele de la mînă, se înalţă la vîrf de rămurea boţurile de aur ca nişte trandafiri bătuţi. Floarea are o minunată apărare a polenului, spre a nu fi spălat de ploaie. Rar cînd învelişul galben-auriu al florii, potirul verde de la alte flori, este răsfrînt în afară. Ţi se pare că floarea e mereu îmbobocită. Insectele care vin după nectarul bogat ce se află la piciorul petalelor, gălbui şi ele, trebuie să-şi deschidă cu sila drum printre numeroasele antere, vreo sută şi mai bine. S-a observat o curiozitate. Nu toate anterele se deschid în aceeaşi zi. Întîi se deschid cele externe şi apoi staminele se pleacă în afară. A doua zi se deschid anterele mijlocii şi iarăşi se îndoaie în afară. Aceste mişcări se fac cu o punctualitate demnă de admirat. Măcar că cresc uneori multe la un loc în calea vitelor, acestea nu pun gura pe plantă, căci şi ea e otrăvitoare.

FLORA ROMÂNIEI – Ion Simionescu

Bulbucul de munte(Trollius europaeus) aparține familiei Ranunculaceae, alături de multe alte plante din peisajul carpatic ( bujor - paeonia, piciorul cocosului – ranunculus, omag – aconitum etc). Este o plantă perenă, erbacee, deosebită ca aspect și elegantă. Tulpina erectã glabrã, simplã şi înaltă (10-60 cm) prezintă la vârf o singură floare (rareori mai multe). Floarea este mare (pînă la 3 cm în diametru), galbenă, asemãnãtoare cu bujorul având un periant petaloid din 5-15 tepale mari care se acoperã una pe alta, de un galben-verzui pînă la alben-auriu, pe dinafară cu vinişoare verzui, 5 sau mai multe nectarii, androceu cu numeroase stamine, gineceu policarpelar.Frunzele sunt de un verde întunecat, adînc divizate în trei sau cinci, iar cele de la baza tulpinii au codiţe lungi. Fructul este o foliculă. Înfloreşte în mai-iulie.Creşte începînd din zona păduroasă pînă în zona alpină, prin poieni, păşuni, rine, în locuri cu destulă umezeală. Planta este răspîndită în toată ţara, pe pante înierbate, în pășuni, poieni, brâne, în locuri umede și în marginea pădurilor, în zona subalpină și alpină a munţilori Carpaţi.
Valoarea estetică a speciei este însoţită şi de aceea ştiinţifică, deoarece relativa ei instabilitate morfologică şi ecologică ridică încă destule probleme pentru cercetători; la noi prezintă, în acest context, trei varietăţi şi patru forme, încă în studiu. Planta este protejată pe teritoriul României, fiind trecută în Lista roşie a plantelor superioare din România, alături de bujorul românesc, garofiţa Pietrei Craiului, papucul doamnei, floarea de colţ, laleaua pestriţă, narcisa sălbatică, crinul de pădure, liliacul  carpatin etc.
Bibliografie:
Comori ale naturii din România - T.Fodor
Flori din muntii nostri – Al. Beldie
www.wikipedia.org

Arbusti valorosi din flora Carpatilor

Afine (Muntii Fagaras)

Afinul (Vaccinium Myrtillus) 


Afinul este un semiarbust(partea de jos este lemnoasă, iar cea superioară ierboasă) cu înălţimea de până la 60 de cm. Este ramificat, cu tulpini muchiate, târâtoare şi cu ramuri opuse, verzi, cu marginile costate. Frunzele sunt alterne, de forma ovala, glabre, lungi de 1-3 cm, cu marginea dințată mărunt, prezentând un pețiol scurt . Florile, uneori duble,au forma globuloasa, alb-roz, corola terminându-se in 5 dinți, cu petale unite. Afinul înflorește in lunile mai-iunie. Fructele sunt de forma unor bobite negre-albăstrui, brumate cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, care conțin un suc negru-violaceu. Fructele ajung la maturitate in lunile august-septembrie, având gustul plăcut, dulce-acrișor. 


Arealul de răspândire 
Numit si afene, afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăza, cucuzie sau pomișoare, afinul este un arbust repent(culcat la pământ), indigen, întâlnit în păduri montane rărite, tăieturi de pădure, tufărișuri de jneapăn și ienupăr, pajiști montane si subalpine, pe stâncării si pe soluri silicoase pe întregul lanț carpatic, mai ales pe versanții umbriți si umezi. Se poate confunda cu merișorul (Vaccinium vitis idaea), cu care creste împreuna, însă acesta are frunzele întregi, iar fructele au culoarea roșie. Prefera temperaturile moderate. Este rezistent la seceta, însa seceta prelungita are efecte negative asupra creșterii si fructificării. Afinul fructifica abundent in locuri bine luminate, pe versanții cu expoziție sudica, dar este foarte sensibil la vânt. 

Organe recoltate 
Frunzele (Folium Myrtilli), împreuna cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamna, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbra, în locuri bine aerisite. Fructele(Fructus Myrtilli) se culeg în perioada de maturitate, în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate, fie proaspete. 


Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutina, hidrochinona, mirtilina, neomirtilina. Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilina, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic). 


Indicații terapeutice 
Se pot folosi următoarele preparate: infuzie si decoct din frunze, suc si decoct de fructe. Frunzele si fructele de afin au proprietăţi astringente datorita taninului. Au activitate antibiotica, modificând favorabil flora patogena intestinala, si antidiareica. Se recomanda în diabet (scade nivelul zaharului din sânge), guta, enterocolita (colita de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) si diuretic precum si în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, stomatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde. 

Fructe de Calin (Muntii Piatra Craiului)

Călinul (Viburnum opulus) 
Călinul, al cărui nume provine din slavul „Kalina”, este un arbust înalt (până la 4 m), stufos, din familia „Adoxaceae”, cu fructe de culoare roșie grupate sub forma de ciorchini asemănător socului. Are scoarța la început neteda, de culoare verde-cenușie, însă cu timpul devine cenușie si se crapă. Frunzele sunt oval-alungite, divizate in 3-5 lobi dințați pe margini, cu un pețiol scurt, prevăzut cu un jgheab, având 2-4 glande roșietice vizibile. Toamna frunzele se colorează in roșu, la fel ca si fructele. Florile sunt de culoare alb-verzuie, formând o inflorescența umbeliforma cu diametrul de 5-7 cm. Înflorește in lunile mai-iunie. 


Arealul de răspândire 
Creste în special în pădurile de la câmpie dar poate fi găsit si în regiunile deluroase ajungând chiar si in zonele de munte. Principala cerință ecologică este exigenţa faţă de umiditatea din sol, instalându-se pe lângă ape, pe terenuri inundabile, lacoviști, în zăvoaie si aninișuri. Suporta bine umbrirea, intrând în stratul arbustiv al pădurilor mai ales în zona de câmpie si deal, urcând până în partea inferioara a zonei montane. 


Organe recoltate 
Recoltarea se face primăvara, înainte de a înflori, când seva începe sa circule mai intens. Coaja se usucă în straturi subțiri, în aer liber sau în uscătorii la temperatura de 40-45 grade C. Scoarța se recoltează în lunile aprilie-mai, la pornirea în circulație a sevei, când se desprinde ușor. Se taie ramurile si tulpinile tinere, netede, care urmează a fi decojite. în aceeași zi se fac inelări cu briceagul la 15-25 cm care se unesc prin tăieturi longitudinale, desprinzându-se astfel bucăţi în forma de jgheab. Recoltarea prin cioplirea ramurilor da un produs de calitate mai slaba, deoarece se desprinde si lemnul de dedesubt. 


Principii active 
Scoarța conține tanoizi la fel ca si florile, care conțin în special astragalina (camferol-3-glicozid) si peonozid (camferol-3-7-diglicozid), precum si alți derivați fenolici. Coaja de calin se folosește în industria de medicamente la prepararea unor extracte cu acțiune calmanta si homeostatică. 


Indicații terapeutice 
Sub forma de infuzie sau decoct, calinul este recomandat in diaree, edeme, dismenoree, menstruații dureroase, crampe musculare, crampe abdominale, colici, hipertensiune, tahicardie. 


 Cătina albă (Hippophaë rhamnoides L.) 


Arealul de răspândire 
Cătina alba, cunoscută în unele părţi şi sub numele de cătina de râu sau simplu cătina (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), cunoscută şi sub numele de cătină albă sau cătina de râu, este un arbust foarte ramificat si spinos, care creste în România începând din nisipurile şi pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri şi tufișuri destul de întinse. 


Organe recoltate 
Se întrebuințează numai fructele mature (Fructus Hippophaë), atât în stare proaspăta, cât şi uscată. Se recoltează imediat după coacerea lor şi până la lăsarea primului ger. În stare crudă au gust acru-astringent. 


Principii active 
Cătina alba se utilizează deopotrivă în industria alimentara, în silvicultura, în farmacie dar si ca planta ornamentala. Fructul de cătina conține de doua ori mai multa vitamina C decât măceșul si de 10 ori mai multă decât citricele. În fructele coapte conținutul depăşeşte 400-800 mg la 100 g suc proaspăt. Fructul conține: substanța uscata (15-20%), zaharuri (0,05-0,5%), acizi organici (1,5-4%), pectine (0,14-0,5), polifenoli si tananți, flavonoide (1,8%), celuloza (0,9%), proteine (1,2%), ulei deosebit de complex (8-12%), ß-caroten (3,5-10%), microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%), vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E -16 mg%, vitamina F - 8mg%, vitamina D - 20mg%), vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B1-B9 cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct), 18 amino acizi esențiali, acizi grași esențiali (80-90%). Dintre acizii esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoileic (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleic, acid ascorbic, licopen , criptoxantina, zeaxantina, taraxantina, fitofluina, xantofila, tocoferoli, fitosteroli, etc. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic si linolenic. Frunzele si scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol si tocoferol. După cum se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explica prin existenta unor membrane unidirecționale. De aceea majoritatea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine. 


Indicații terapeutice 
Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice în hipo- si a- vitaminoze, în anemie si convalescenta, cât si în scopuri alimentare sub forma de sucuri, siropuri, marmelada etc. Se poate utiliza si infuzia, folosind 2-3 ceaiuri pe zi. Datorita compoziției şi prezenţei vitaminelor, fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor. Infuzia de cătina este recunoscuta în principal pentru efectul sau asupra bolilor de ficat si lipsei de vitamine în organism. Daca în infuzia de cătina se adaugă si câteva fructe de măceș va rezulta un ceai vitaminizat. Vinul de cătina poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajuta organismul vitaminizându-l, având în același timp si o acțiune tonica. 


 Ienupărul (Juniperus communis) 

Fructe de ienupar (Muntii Ciucas)

 Ienuperii sunt conifere care aparțin genului Juniperus din familia Cupressaceae. Fructele uscate de „Juniperus communis” (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în marinate, pentru vânat sau varza, şi ca ingredient la fabricarea ginului. 


Arealul de răspândire 
La noi in tară, ienupărul creste mai ales in zona submontana si montana, in locuri deschise si bine însorite, întrucât acest arbust are nevoie de multa lumina. Adesea îl întâlnim in vecinătatea păducelului si a măceşului, cu care are preferinţe comune legate de lumina si de sol, iar la altitudini mari, îl găsim la marginea pădurilor de pin, de fag, ori chiar prin jnepenişuri. 


Organe recoltate 
Culegerea boabelor de ienupăr este una din cele mai complicate operaţiuni de acest gen din fitoterapie. Pentru a alunga intruşii, frunzele lui sunt extrem de ţepoase, iar boabele sale sunt mult prea mici pentru a fi culese una cate una. Din aceste motive, cu excepția cazului in care va propuneţi să vă faceţi o profesie din culegerea acestei plante, cel mai bine este să luaţi planta dintr-un magazin plafar.


Principii active 
Fructele de ienupăr conțin: uleiuri volatile (cupinen, sabinen, borneol, camfor), substanțe amare (juniperina), acizi organici (gliceric, ascorbic, acetic, malic, formic), antociani, rezine. 


Indicații terapeutice 
Proprietăţile ienupărului sunt utilizate in tratarea multor afecțiuni si boli: gastrite, balonare, diabet, artrita, reumatism, guta, reumatism muscular, sciatica, cistita, răceala, bronșita, boli de piele, litiaza renala. Fructele de ienupăr constituie si un remediu natural pentru anemie şi lipsa poftei de mâncare. Pulberea rezultata din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficienta in tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive si balonările. Important de menționat este ca fructele de ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficienta in vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație. 


Măceşul (Rosa canina) 


Înrudit cu trandafirul, alături de care face parte din genul Rosa, familia Rosaceae, macesul este raspandit, prin cele aproximativ 200 de specii ale sale, în majoritatea regiunilor temperate si subtropicale ale emisferei nordice. Numai la noi in ţară întâlnim 51 de specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina L. Denumirile populare sunt extrem de variate: cocadar, calcaderiu, cecadar, cascadin, ciucuri de maracine, mărăcinele cioarei, macies, mărăcinele coțofenei, răsura, rug de măceş, rug sălbatic, rugul-vacii, ruja, rujita, scoabe, scochin, scoruș nemțesc, sipica, suiș, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, trandafir de pădure, trandafir câinesc, tufa de rug, zgorghin. Foarte asemănător cu macesul este si trandafirul de dulceața, Rosa rugosa. Dintre nenumăratele specii de măceş o atenție deosebita o merita macesul de munte, Rosa pendulina L, care prezintă un conținut de 10 ori mai mare de vitamina C decât macesul obișnuit de șes, Rosa canina L. 


Arealul de răspândire 
Macesul (Rosa canina) este o specie de planta nativa în Europa, nord-vestul Africii si în vestul Asiei , extrem de raspandit, fiind foarte puțin pretențios. Creste in tufe de 1-5 m înălţime si pe cele mai sărace soluri, pietroase si erodate, pe pante inclinate, pana la înălțimi de 1.200 - 1.700 m si nu are nevoie speciale in privința apei, dar nu rezista in turbării si pe terenuri mlăștinoase si are nevoie de soare. Este un arbust deciduu, cu o înălţime care variază între 1 si 5 metri. Astfel, macesul îl intalnim atât in liziere de păduri de foioase, pe coaste însorite sau semiumbrite, cat si pe păşuni, fâneţe, in apropierea lacurilor, pe vai si lunci de râuri sau pe marginea drumurilor si a cailor ferate. Tulpina, cu ramuri lungi de 1- 4 m, este acoperita de tepi mici, ascuțiți, sub forma de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar exista si plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm si sunt formate din cinci petale. Maceşele sunt, de fapt, pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. In interiorul lor se afla achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu semințe, care sunt si ele utilizate, si peri aspri care pot produce alergii. Măceşele au forma sferica sau elipsoidala, culoare portocalie in faza de pârga si roșie sau roșie-portocalie la maturitatea deplina, pentru a căpăta apoi, atunci când încep sa se înmoaie, o culoare roșu închis.


Organe recoltate
 Recoltarea începe în momentul când fructele trec de la culoarea cărămizie spre roşu-portocaliu. Acest moment corespunde cu sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, perioadă în care măceşele conţin cantitatea cea mai mare de vitamina C, principiul lor activ de bază. Fructele sunt utilizate la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. De la măceş putem valorifica şi florile proaspete, din care se pot prepara ceaiuri.


Principii active
 Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din aceasta substanța la 100 de grame de fruct. Măceşul conţine numeroşi componenţi, cum ar fi acidul dehidroascorbic, vitamina A, vitaminele B1 şi B2, vitamina P, acid nicotinic, vitamina K, zahăr invertit, acizii citric şi malic, pectine, ulei volatil, ulei gras, flavonoizi, carotenoide, săruri minerale, urme de vanilină, alfa şi beta tocoferol (vitamina E), lecitine, zaharuri, fiind un adevărat rezervor de vitamine pentru organismul uman.


Indicații terapeutice 
Ceaiul de măceşe tratează intoxicațiile, diareea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, si pulberea de măceşe este foarte eficienta), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor si ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceş. Elixirul de măceş este recomandat în tratarea bronșitei cronice si a tusei de bătrânețe. Infuzia din florile proaspete ale măceşului reprezintă un laxativ eficient pentru copii 

Mure (Muntii Fagaras)

 Murul (Rubus fruticosus L.) 


 Arealul de răspândire Murul sau rugul-de-munte, este un arbust peren din familia Rosaceae. Lăstarii sunt înalți de 1–3 m, cu tulpina arcuita, deseori târâtoare, acoperita de ghimpi drepți sau recurbați. Frunzele sunt palmat-compuse, cu marginile neregulate, cu nervuri păroase si proeminente pe fata interioara. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, si se deschid în lunile iunie-august. Fructele sunt cărnoase, compuse, roșii si acrișoare la început, negre si dulci când sunt coapte. 


Arealul de răspândire 
Se întâlnește la marginea pădurilor, în poieni, în tufișuri, în lunci si de-alungul apelor curgătoare, în zone deluroase din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord si America de Nord. Este una dintre cele mai vechi plante medicinale cu originea în Orient, mărturiile asupra folosirii ei în medicina datând din vremea lui Hipocrate, secolul al IV-lea î. Hr. În prezent cuprinde peste 100 de specii si peste 1000 de varietăţi hibride. Organe folosite în scopuri medicale 
Fructele, numite mure, sunt foarte gustoase si se consuma ca atare când sunt coapte (negre si puțin moi). Din ele se mai pot prepara diverse gemuri, jeleuri, compoturi, siropuri si băuturi alcoolice. Fructele consumate proaspete au un efect ușor laxativ. Din frunzele de mur, asociate cu cele de frag (Fragaria vesca) si cu cele de afin negru (Vaccinium myrtillus) se poate prepara un ceai. 


Principii active 
Frunzele uscate conțin o cantitate apreciabila de materii tanate, derivați flavonici, vitamina C, acizi organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic), inozitol. Fructele sunt bogate în vitaminele A si C. Acestea mai conțin acid citric, salicilic, pectina, mucilagii, flavonoide si inozitol. 


Indicații terapeutice 
Cele mai importante virtuți tămăduitoare le au frunzele de mur, care sunt dezinfectante, cicatrizante, reglatoare hormonale si antihemoragice redutabile. Sub diferite forme (ceai, cataplasma), frunzele de mur sunt indicate in tratarea sau ameliorarea infecțiilor urinare, leucoreei, diareii, hemoroizilor si fisurilor anale. Fructele sunt depurative, răcoritoare, ușor astringente, laxative in stare proaspăta si antidiareica in stare uscata. În medicina populara, fructele erau frecvent folosite pentru a trata răgușeala si bolile de gat. 

Paducel (Muntii Piatra Craiului)

 Păducelul (Crataegus monogyna şi C. oxyacantha) 
Cunoscut din vremuri străvechi pentru efectele terapeutice, păducelul mai este cunoscut , la noi, şi sub denumirea de gherghinar, mărăcine-alb sau, in engleza, hawthorn. Pentru calităţile deosebite in tratarea afecțiunilor cardiace, păducelul mai este numit si “Planta inimii”. 


Arealul de răspândire 
 Creste sub formă de tufe, în special la marginea pădurilor de foioase, a livezilor si păşunilor sub forma unor arbuşti înalţi de 3-8 m, spinoşi, cu tulpină scundă, neregulată, cu coroană rară, pendentă, ajungând de multe ori la suprafaţa solului . Frunzele sale sunt rombic-ovate cu lobi adânci, dând aspect penat-lobat, lungi până la 5-7 cm, verzi lucitoare pe faţa superioară, pe dos verde deschis, cu stipele la bază . Florile se prezintă în corimbe erecte, albe, pe tipul 5, cu petale rotunde, cu un singur ovar (C. monogyna) sau două ovare (C. oxyacantha). Fructele sunt ovoide, roşii, de 7-10 mm, cărnoase (partea cărnoasă provine din receptacul, fiind deci fructe false) cu 1 sau 2 sâmburi. Specie puţin pretențioasă faţă de sol şi climă, are un caracter xerofit (creşte în medii uscate). Se acomodează la condiţiile cele mai variate, preferind totuşi staţiuni călduroase şi pante însorite, având pretenţii ceva mai ridicate faţă de lumină. Se întinde din zona de stepă unde formează tufărişuri, până în zona de deal şi chiar munte, în lizierele pădurilor sau în stratul de arbuşti al pădurilor mai luminoase (în special stejar). Uneori poate forma masive întinse. Este răspândit în toate judeţele ţării. 


Organe recoltate 
Se folosesc cu precădere florile albe si fructele de culoare roșie. Este bine sa evitați tufele de păducel de la marginea drumurilor intens circulate. Primăvara se poate recolta coaja, folosită atât în stare proaspăta cât si uscata. Fructele se culeg toamna, iar florile se culeg cel mai bine în stare de muguri. 


Principii active 
 Toate părţile plantei conțin principii active (bioflavonoide), uleiuri volatile si acizi organici (cafeic, malic, crataegolic, oleanolic, nicotinic - vitaminaB2) cu acțiune sedativ-cardiaca (de liniștire a inimii), asemănătoare valerianei. Fructele conțin şi vitaminele C, B, acizi citric si tartric. Bioflavonoidele au un puternic efect antioxidant. Ele întăresc rezistenta pereților vaselor sanguine, dilata si relaxează arterele. Celelalte substanțe din păducel scad nivelul colesterolului si reduc depunerile de grăsime de pe pereții arterelor si din alte ţesături (un bun aliat in curele de slăbire). 


Indicații terapeutice 
Fructele de păducel au o acțiune astringenta a mucoaselor, reduc umflarea acestora şi secretarea de mucus in exces. Asupra rinichilor au o acțiune ușor diuretica. Prin conţinutul de bioflavonoide păducelul are însușirea de a regla tulburările nervoase ale inimii, exercita o acțiune calmanta asupra sistemului nervos, scade tensiunea arteriala, mărește circulația la nivelul inimii, creierului şi a altor organe. Se recomandă în anghina pectorala, tulburări de menopauza, ateroscleroza, emotivitate excesiva, nevroze cardiace (astenie neuro-circulatorie) şi stări de excitabilitate cu aritmie. Păducelul este folositor şi în cazul umflării mâinilor şi a picioarelor, a urinării nocturne excesive la bolnavii cardiaci, în cazul tulburărilor specifice premenopauzei (bufeuri, palpitații, stări de neliniște şi nervozitate), în nevroze, stări de anxietate, atacuri de panică, agresivitate mărită şi tulburări de comportament la copii. Florile acestei plante sunt printre cele mai bine tolerate si mai nenocive remedii vegetale din lume. Toate testele de laborator sau clinice pun in evidenta faptul ca si atunci când este folosit in cure de foarte lunga durata, de peste 6 luni, păducelul nu produce tulburări organice sau de alta natura. Tratamentul de lunga durata cu flori de păducel are efecte aproape magice asupra persoanelor în etate. 


 Salvia (Salvia officinalis) 


Salvia este o planta erbacee cu flori divers colorate, cultivata ca planta medicinala sau decorativa, originara din sudul Europei si din regiunile mediteraneene. Este cunoscuta si sub denumirile de jale, jaleș, salbie sau șerlai. Dacă în Antichitate se constatau efectele vindicative ale salviei numai pe baza experienţei, în prezent, prin analizele biochimice efectuate, ne explicăm modul de acţionare a acestei plante în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive, fapt respectat de atâtea secole în medicina tradiţională la majoritatea popoarelor din Europa. 




Arealul de răspândire 
La noi, salvia a fost aclimatizata încă din antichitate, crescând in toate zonele joase ale tarii. Cu toate acestea nu o vom putea culege din flora spontana, deoarece are o mare sensibilitate la înghețurile din timpul iernii si necesita îngrijiri speciale. Ca atare, se folosește doar salvia cultivata, frunzele si părţile aeriene înflorite, care sunt foarte bogate in uleiuri volatile, având un gust puternic aromatic si astringent. Organe folosite în scopuri medicale În scopuri terapeutice se folosesc frunzele şi părţile aeriene ale plantei din care se produc o mare varietate de preparate: pulbere, tinctură, ulei, ulei volatil, vin energizant, oţet, cataplasmă. 


Principii active 
În primul rând, salvia conţine un ulei eteric complex (0,4 % în frunze proaspete şi 1-2,5% în frunze uscate), căruia se datorează mirosul plăcut, aromatic, specific odorant, camforaceu, lemnos şi ierbaceu precum şi gustul condimentat, puţin amărui. În afara uleiului eteric, frunzele conţin şi alţi compuşi organici care diversifică şi măresc valoarea terapeutică (taninuri, saponine, gume, mucilagii, flavonoide, acid rosmarinic, camfor, vitamine (B1, C, PP) şi principii amare (picrosalvină). 


Indicații terapeutice 
Salvia este recomandata ca remediu natural în tratarea si vindecarea hipertensiunii arteriale, afecțiunilor intestinelor si stomacului, ale măduvei spinării, inflamațiilor cailor respiratorii, oboselii fizice si psihice, nervozității, dar si în stimularea menstruației, febra, stres, tonus sexual scăzut, afte, stomatite, ulcerații ale pielii, tuse, bronșita, abcese dentare, celulita. Salvia este foarte eficienta în tratarea bolilor specifice femeilor: probleme ale organelor pelviene (bai de șezut cu salvie), dar si în bolile specifice bărbaţilor: sterilitatea si impotenta (ceaiul din frunze de salvie sau ceai din flori de salvie mărunțite). La vârstnici, salvia întreţine vitalitatea întrucât acţionează ca un distrugător al radicalilor liberi care declanşează unele boli grele şi grăbesc îmbătrânirea. Ceaiul de salvie este recomandat în uz extern, în vindecarea bolilor de gât (amigdalita), abceselor dentare, inflamațiilor cavităţii bucale. Mirosul neplăcut al gurii poate fi combătut cu gargarisme cu ceai de salvie de patru-cinci ori pe zi sau chiar si mai multe ori pe zi. Uleiul de salvie este cicatrizant în răni sângerânde sau purulente, în ulceraţii ale pielii, degerături, transpiraţii excesive la mâini şi picioare, hemoroizi, acnee, seboreea feţei, dezumflarea nasului, întărirea vederii şi a auzului. 


Socul(Sambucus nigra) 


 Acest arbust, cu ramurile adesea curbate, are o înălţime de până la 10 metri. Scoarța acestuia are culoarea verde-gri si este fisurata. Frunzele, si cu precădere cele dintâi, apărute primăvara, reprezintă o atracție pentru numeroase insecte, si dintre acestea mai ales pentru fluturii de noapte. Florile hermafrodite, ce apar la începutul verii, sunt parfumate, pe când frunzele au un miros neplăcut atunci când sunt frecate în mâini. Florile au câte cinci stamine si cinci petale de culoare alba. Fructele se prezintă sub forma unor bobite negru-violacee de 6-8 mm, dispuse în ciorchine. 


Arealul de răspândire 
Sambucus este un gen de plante din grupa arbuștilor, cu 20-30 de specii, din familia Adoxaceae. Cea mai cunoscuta specie este socul negru (Sambucus nigra). La noi, se întâlneşte din zona de deal şi câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în marginea drumurilor, prin sate, pe lângă case şi garduri, prin pădurile de deal şi câmpie, în luminişuri sau la marginea pădurilor. 


Principii active 
Fructele conțin cele mai multe principii active: acizi organici, glicozizi, alcaloizi, antociani, caroten, taninuri, vitaminele A, B și C (ultima in cantitate apreciabila, mai mare decât cea găsita in citrice). Frunzele sunt utile datorita conținutului de aldehide glicolice, oxalați si vitamina C, iar scoarța si rădăcina sunt adevărate depozite de taninuri, rezine, si acid valerianic. Florile de soc conțin diverși glicozizi, acizi, taninuri, pectine, saponine, săruri minerale, ulei eteric si vitamina C. Organe folosite în scopuri medicale Întrucât toata planta conține ingredienţi extrem de utili in industria farmaceutica, putem spune ca Socul poate fi folosit in totalitatea sa. Frunzele au acțiune laxativa, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele –vitaminizante și antinevralgice, iar scoarța este foarte bogata in substanțe diuretice. Florile se mai folosesc, așa cum multa lume știe deja, la obținerea unei băuturi aromate, numita socata, foarte cunoscuta in trecut si adesea preparata in casa. Inflorescențele, culese doar atunci când s-au deschis foarte bine, se folosesc in industria cosmetica, la obținerea parfumurilor, a șampoanelor si a odorizantelor. Singurul avertisment este sa nu consumați fructele sau sucul crude, ci după ce au fost încălzite la minimum 80 grade C. În felul acesta, o substanță componentă, greu tolerabila, sambunigrina, este descompusa. In schimb, gustul rămâne neschimbat. 


Indicații terapeutice 
 Folosind extracte din aceste flori, se obțin medicamente cu efecte benefice intr-un spectru larg de afecțiuni: renale, vezicale și genitale, stimulând activitatea rinichilor, contribuind la dizolvarea nisipului și a calculilor renali. Astfel, este folosit cu succes in nefrita cronica, cistita, colica renala s.a. Prin eliminarea apei in exces din organism, si intervenția in realizarea digestiei si a dizolvării stratului adipos in exces, produsele pe baza de soc (ceaiuri, infuzii, sucuri, cataplasme etc.) reprezintă un bun adjuvant in curele de slăbire . Florile de soc au, de asemenea, mare eficienta in gripe si răceli, in guta si reumatism, in infecții pulmonare si boli de piele. Fructele extrem de bogate in vitamine si uleiuri eterice ridica imunitatea, reglementează problemele intestinale si au acțiune antinevralgica si antiherpetica. 

Zmeura (Muntii Sureanu)

 Zmeurul (Rubus idaeus) 


Zmeurul este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepți, de forma unor ace, adeseori plasați numai pe partea inferioara. Zmeurul aparține familiei Rosaceae. Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fata superioara, albicioase pe cea inferioara. Sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale si numeroase stamine, si reprezintă o sursa importanta de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul, care se numește zmeura, este de culoare roșie, cu miros plăcut si gust acrișor-aromat. Zmeura se cultiva din doua motive: pentru consumul fructelor în stare proaspăta si pentru procesare industriala. Zmeurul înflorește începând din mai până în iulie.




Arealul de răspândire 
Creste spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase si muntoase. Zmeura poate fi întâlnita pe întreg teritoriul României, fiind o planta specifica zonelor cu clima temperata. Organe folosite în scopuri medicale Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament. Frunzele proaspete sau uscate, cu gust plăcut şi uşor acrişor, servesc la prepararea unor ceaiuri consumate, primăvara şi toamna, ca aliment pentru copii, bătrâni şi persoane bolnave, mai ales în zilele reci, când sunt mai frecvente virozele şi gripele. Mugurii de zmeur se culeg primăvara devreme, se zdrobesc şi se conservă în miere de albine. Un alt lot de muguri se usucă şi se macină fin până la forma de pulbere, din care se ia câte o linguriţă de 4 ori/zi, având rol de progesteron natural şi reglator al activităţii ovarelor. Mlădiţele de zmeur sunt utilizate, de asemenea, la prepararea unor medicamente cu o largă aplicabilitate în tratarea diferitelor afecţiuni maladive.  


Principii active 
Analizele de laborator au scos în evidenţă prezenţa glucidelor solubile (5-11 %), care dau dulceaţa fructelor. Armonizarea gustului se realizează prin conţinutul în acizi organici (1,2–2,3 %) între care predomină acidul citric, malic, lactic şi glicolic. Aceşti acizi sunt conservaţi în organism, nu modifică alcalinitatea sângelui şi au putere bactericidă pronunţată. Aciditatea totală a fructelor prezintă proprietăţi aperitive, stimulând secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale. Culoarea şi aroma sunt date de antociani, flavonoide, pectine, taninuri şi uleiuri eterice. Substanţele tanante cu proprietăţi astringente sunt solubile în apă şi se oxidează sub influenţa enzimelor şi a oxigenului din aer, provocând închiderea culorii sucului din fructe. După oxidare, taninurile intră în reacţii cu pectinele care pot precipita, proces care trebuie să fie evitat, ținând seama de rolul pectinelor la nivelul vaselor sanguine, unde captează colesterolul şi toxinele, ușurând evacuarea lor. Valoarea nutritivă şi terapeutică a fructelor de zmeur creşte în mod semnificativ prin ansamblul vitaminic foarte complex, în care predomină vitamina C (20-50 mg la sută), B1, B2, D, P, PP şi beta-caroten. Pentru păstrarea conţinutului vitaminic, trebuie să se ţină seama de posibilitatea degradării rapide prin fierbere la temperaturi mai mari de 40°C, în procesul de oxidare la aer şi la contactul cu vasele de cupru. Conţinutul ridicat de săruri minerale, uşor asimilabile (K, Ca, P, Mg, Mn, Fe, Zn, Cu), reprezintă sursa naturală a componentelor primare, necesare sintezei de principii active cu acţiuni terapeutice. Aceste săruri minerale (4-5 g la litru de suc) constituie materialul de construcţie pentru nervi, vase şi sânge şi au rol de neutralizare a acţiunii dăunătoare a acidului uric, menținând alcalinitatea sângelui între limite normale. 


Indicații terapeutice 
Proprietăţile terapeutice ale fructelor vizează, în primul rând, afecţiunile interne, având efecte astringente, antibacteriene, antidiareice, antiinflamatoare, antihemoragice, diuretice, depurative, cicatrizante, stomahice, neutralizante în aciditatea gastrică, reglatoare hormonal, vitaminizante, energizante şi tonic-răcoritoare. Efectele medicinale sunt legate mai ales de unele afecţiuni digestive ca: diaree rebelă, dizenterie, enterocolite, pancreatite, ulcere gastro-duodenale, congestii hepatice, spasme gastro-intestinale, dereglări ale tranzitului intestinal, hiperaciditate gastrică, infecţii bucale şi stomatite. În plus, favorizează eliminarea toxinelor şi a colesterolului din sânge, intensifică sudoraţia, îndepărtează senzaţia de "arşiţă" internă în caz de bronşite, sensibilitatea la răceală şi răguşeală, febrifug în gripe. În diabetul zaharat sunt indicate cure de lungă durată pentru stabilizarea glicemiei, în amestec cu frunze de afin şi mur. Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament, înainte de fiecare masă, câte 200-300 g pe stomacul gol timp de 12 zile. După ce s-a consumat porţia de fructe nu se mănâncă nimic timp de 4 ore, deoarece fructele au efecte de încetinire a proceselor digestive şi de reducere considerabilă a foamei. Frunzele sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile reprezintă o sursă importantă de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul se consumă în stare proaspătă sau procesat industrial, știut fiind că din zmeură se extragexilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor dentare. Extractele din mlădițe de zmeur aduc numeroase beneficii, mai ales femeilor, fiind folosite pentru ameliorarea durerilor din timpul menstruației, precum si ale simptomelor sindromului premenstrual ca: dureri de burta, balonare, irascibilitate, insomnie, umflarea si durerea sânilor etc. De asemenea, sunt un bun tratament împotriva acneei, sunt folosite ca adjuvant in amenoree, adjuvant in tratamentele infecțiilor uterine (metrita), sporesc fertilitatea, au efecte ușor afrodiziace, previn sau se folosesc ca adjuvant in infecțiile urinare si pietre la rinichi (litiaza renala), accelerează diureza, prevenind retenția de apa si apariția edemelor. 

Bibliografie 

• http://www.ecolife.ro 
• http://www.formula-as.ro 
• http://wikipedia.org 
• http://www.gradinamea.ro 
• http://www.infogradina.ro 
• http://www.evenimentul.ro 
• http://www.floropedia.ro

Gentianele

"Pajistile de munte sînt bogate mai ales în gentiane. Sînt fel de fel, de la Gentiana excisa, cu florile ca iesite din pamînt, pîna la altele înalte de-ti ajung pîna la genunchi. Corola tuturora este ca o cupa cu gura în sus. Poate intra înauntru si un bondar. Deschizînd floarea însa, se vede ca insecta nu prea poate sa umble otrocol înauntrul florii. Calea îi este închisa de anterele care se strîng spre mijlocul florii. Ca sa ajunga la nectarul din fund, insecta trebuie sa dea la o parte staminele, deci sa se umple de polen. În vremea aceasta, stigmatul înca nu e deschis. Florile mai batrîne se recunosc tocmai prin aceea ca cele doua stigmate rasfrînte sînt chiar la gura cupei, pe cînd staminele s-au trecut. Sînt anumite dispozitii ca sa se faca fecundatia încrucisata. Gentianele au fel de fel de culori. Unele (Gentiana phlogifolia), de pe locurile calcaroase din Bucegi, Piatra Craiului, au florile subtiri si lungi ca o cupa de sampanie; bat în rosu, pe cînd Gentiana verna, scurta, cu o singura floare, e albastra ca cerul de Neapole. Micuta gentiana-de-zapada (Gentiana nivalis), care se tine tot pe lînga peticele de omat, este de un albastru azuriu, pe cînd Gentiana praecox var. carpatica e mai mult violeta. Sînt si gentiane galbene. În special Gentiana punctata, înalta, încît rasare cît colo din iarba, cu frunzele mai multe la un nod, poarta în vîrf un ghem de flori mari galbene, cu sute de puncte marunte, purpurii, cu dungi late, verzui spre baza si cu stigmatele tot verzi."

Ion Simionescu - Flora Romaniei

Familia gentianelor, Gentianaceae, este o familie de plante cu flori din 87 genuri si peste 1500 de specii. Genul Gentiana cuprinde aproximativ 400 de specii, fiind considerat un gen de mare. Este un gen cosmopolit, care apare în habitatele alpine din regiunile temperate ale Asiei, Europei si Americii. Unele specii, de asemenea, apar în nord-vestul Africii, estul Australiei si Noua Zeelanda. Speciile genului sunt anuale, bienale si perene. Unele sunt sempervirescente(vesnic verzi), altele nu.

Pentru multe gentiane nu se poate realiza cultura în afara habitatului lor natural, dar mai multe specii sunt disponibile pentru cultivare. Gentiane sunt rezistente si iubesc locurile insorite sau umbrite partial. Prefera solurile acide bogate în humus si bine drenate. Se preteaza bine la gradinile pietroase. Numele este un tribut adus lui Gentius, un antic rege ilir, despre care se spune ca a descoperit proprietatile tonice ale plantelor.

Unele specii au proprietati terapeutice, radacinile lor fiind recoltate pentru fabricarea de bauturi tonice. Gentianele sunt, de asemenea, folosite pentru aroma, de exemplu în biter, si bauturi racoritoare care contin "extract din radacina de gentiana". De exemplu, lichiorul frantuzesc Suze este fabricat din gentiana galbena, iar fabrica de bere italiana Del Borgo produce o bere, folosind gentiana ca adjuvant.

Gentianele au frunze opuse, care sunt, uneori, aranjate într-o rozeta bazala, si flori în forma de trompeta, care sunt, de obicei, albastre sau azurii, dar putand varia de la alb, crem si galben la rosu. Multe specii arata, de asemenea, polimorfism considerabil cu privire la schimbarea culorii florii. De obicei, speciile de flori albastre predomina în emisfera nordica, iar speciile cu flori rosii apar predominant în Anzi. Speciile cu flori albe sunt împrastiate peste tot, dar predomina în Noua Zeelanda.

Toate speciile de gentiana au flori tubulare si terminale, de cele mai multe ori pe tipul 5 (5 petale si 5 sepale), dar unele specii prezinta variatii de 4 sau 7. Stilul este destul de scurt sau absent. Corola este adesea tubuloasa, prezinta falduri între lobi, iar unicul ciclu de stamine, episepal, este concrescut cu ea.

In flora tarii noastre sunt raspândite mai mult în regiunile de munte, îndeosebi prin pajisti. Unele traiesc prin paduri, în locuri mlastinoase sau chiar prin balti. Dintre cele mai intalnite specii de gentiane enumeram: Gentiana acaulis, Gentiana asclepiadea, Gentiana bulgarica, Gentiana ciliata, Gentiana cruciata , Gentiana frigida, Gentiana kochiana, Gentiana lutea, Gentiana nivalis, Gentiana orbicularis, Gentiana punctata, Gentiana utriculosa, Gentiana verna. Sa le luam pe rand:

Gentiana acaulis

Cunoscuta sub numele de Cupe, Gentiana acaulis este intalnita, uneori ca Gentiana Excisa, sau ca Gentiana kochiana. Este o planta scunda, cu tulpina foarte scurta, cu inaltimea de aproximativ 2 cm, la baza cu o rozeta de frunze oval eliptice, groase, întinse pe pamînt, la vîrf cu o singura floare mare, îndreptata în sus, în forma de cupa lunguiata, de culoare albastriu-azurie, întunecata, cu nervuri longitudinale de culoare verde-masliniu. Florile cresc pe un peduncul foarte scurt de 3-6 cm lungime. Frunzele sunt sempervirescente, de 2-3.5 cm lungime, prinse într-o rozeta bazala, formând tufe de pana la 10 cm latime. Cupele iubesc locurile pline de soare, inflorind la sfârsitul primaverii si vara, în iunie-iulie, pe pajisti sau in poienile din zona paduroasa, montana.
Gentiana acaulis este o gentiana autohtona mica, specifica Europei centrala si de sud est, din Spania pana în Balcani, crescand, în special, în regiunile muntoase, precum Alpii, Cévennes si Pirinei, la înaltimi intre 800 si 3.000 m. Este o planta perena ce creste pe soluri acide.
Strâns inrudita cu ea este Gentiana Clusii, deseori fiind confundate. Diferenta este data de faptul ca cea din urma creste pe soluri calcaroase si are frunzele mai scurte, iar florile nu au dungi de culoare verde-masliniu.
Gentiana acaulis este prezenta pe monedelor euro, austriece, de un cent.
Alcatuirea florii acestei frumoase plante alpine reprezinta un exemplu de organizare în vederea asigurarii polenizarii ei prin insecte. Astfel, în fundul cupei care formeazi corola, nectarul cautat de insecte se afla în cinci pungi separate, asezate în cerc, ceea ce face ca bondarul care viziteazi aceste locuri si sa-si introduca succesiv trompa de cinci ori în fiecare din pungi; astfel, învîrtindu-se în interiorul, corolei curata cu spinarea sa polenul de pe toate cele cinci stamine asezate tot în cerc în jurul pistilului si apoi îl transporta pe stigmatul altei flori. În cazul în care din diferite cauze floarea nu a fost polenizata cu polen de la alta floare, este cu putinta si o «autopolenizare». Bunaoara, pe vreme rece, în timpul noptii sau spre sfîrsitul perioadei de înflorire, corola se apleaca cu gura în jos si astfel polenul care se gaseste scuturat în fundul ei, cade pe stigmat.

Gentiana asclepiadea

Floarea este numita popular Lumanarica pamantului. Are tulpinile simple, frunzele ovat-lanceolate, iar florile mari, albastre, la interior cu pete întunecate, dispuse axilar, câte 2-3. Creste prin paduri si tufisuri în regiunea de dealuri si de munte. Este o planta medicinala, folosita ca remediu popular contra icterului.

Lumanarica pamantului apare pe bancnota de 10 Ron, alaturi de efigia istoricului Nicolae Iorga.

Gentiana bulgarica

Gentiana bulgarica, numita popular Limba-cucului, este o planta scunda, pîna la 15 cm înaltime, cu tulpina des ramificata. Ramurile, aproape de aceeasi înaltime, poarta pe codite lungi florile de un albastru-violet, de 1—2 cm lungime, cu corola tubuloasa, pe margine cu cinci diviziuni. Caliciul are cinci dinti îngusti, ascutiti, mai lungi decît tubul corolei. Frunzele sînt asezate în perechi; cele de la baza în forma de limba, rotunjite, cele de sus ascutite. Înfloreste în august-septembrie si creste pe pajistile muntilor Bucegi si Piatra Craiului.

Gentiana ciliata

Popular e numita Trambita ciobanului. Infloreste toamna tarziu, din august pana in octombrie, pe pajisti aride si pasuni subalpine. Un semn distinctiv e dat de cilii de marginea petalelor. Un alt semn este dat de numarul petalelor, care este patru, la fel ca la gentiana campestris.

Gentiana cruciata

Este o planta foarte rezistenta. Infloreste din iulie pâna în octombrie. Florile sunt hermafrodite fiind polenizate de bondari, fluturi. Planta prefera soluri bine drenate (nisipoase, sau argiloase), acide, neutre sau bazice(alcaline). Poate creste in semi-umbra sau in locuri descoperite. Radacina este uneori utilizata în fabricarea biterului de gentiana, fiind aperitiva, tonic amara, digestiva, febrifuga. Este utilizat în tratamentul durerilor de gât si raguseala.

Gentiana frigida

Gentiana frigida este alintata popular Ghinturica. Este o planta scunda, cu tulpina de 2—8 cm înaltime, iar la vîrf poarta una-doua flori cu corola în forma de cupa, de 3—3,5 cm lungime, pe margini cu cinci dinti scurti. Are o culoare alb-galbuie, aproape transparenta, avînd pe dinauntru cinci dungi albastre spalacite si fiind adesea presarata cu puncte albastre mai întunecate. Frunzele, în perechi, alungite, rotunjite la vîrf, la baza împreunate pe tulpina în cîte o teaca, vizibil umflata la frunzele de sus. Înfloreste în iulie-august in locuri ierboase si stîncoase.
Este raspandita în tara prin muntii Rodnei, Bucegi, Fagarasului.

Gentiana lutea

Sau Ghintura galbena este o planta robusta, cu tulpini pîna la 1 m înaltime si cu frunze mari, lanceolate larg, late, eliptice, asezate în perechi, de un verde-albastrui, cu cinci-sapte nervuri puternice. Florile mari, galbene, stau în buchete dese la subsuoara perechilor de frunze de la partea de sus a tulpinii, ca în niste cosulete. Corola are un tub scurt si cinci-sase diviziuni lunguiete. Înfloreste în iulie-august. Se gaseste pe coaste ierboase însorite, pe grohotisuri, adeseori, in zone calcaroase si, uneori, în zona paduroasa. Este raspandita cam peste tot prin Carpati. Aceasta frumoasa planta, zvelta si puternica a devenit foarte rara în muntii nostri, deoarece ea a fost recoltata în scopuri medicale, folosita în bolile de stomac si ficat.

Radacina, care poate atinge o grosime de circa 15 cm si o lungime de pana la un metru, se foloseste în farmacie, avînd proprietati tonice si digestive. Recoltata toamna, serveste la prepararea unui rachiu amar, aperitiv. Radacina de gentiana are o lunga istorie de utilizare în tratamentul tulburarilor digestive, fiind un ingredient al multor medicamente brevetate. Contine unii dintre cei mai amari compusi cunoscut si este folosita ca o baza stiintifica pentru masurarea amaraciunii. Este utila în special în starile de epuizare cauzate de boli cronice si în toate cazurile de debilitate, slabiciune a sistemului digestiv si lipsa poftei de mâncare. Este unul dintre cele mai bune intaritoare ale sistemului uman, pentru stimularea ficatului, vezicii biliare si sistemului digestiv si este un tonic excelent cu proprietati purgative pentru a preveni efectele debilitante.
Gentiana lutea este tiparita pe reversul bancnotei de 2000 lekë albanezi, alaturi de efigia regelui Gentius, legendarul patron al genului Gentiana.

Gentiana nivalis

Gentiana nivalis, numita si Ochincele mici la noi, sau gentiana alpina in Europa, este floarea nationala a Elvetiei. Are tulpini de 2—10 cm înaltime, frunzoase, de obicei ramificate de la baza. Ramurile poarta la vîrf cîte o singura floare mica, cu un caliciu cilindric, îngust, cu cinci dinti ascutiti si o corola formata dintr-un tub îngust cilindric, pe dinauntru alb si cu cinci petale, de un albastru intens. Frunzele sînt mici, asezate în perechi. Planta foarte gingasa. Înfloreste în iulie-august. Creste prin pajisti, pe bolovanisuri si în locuri pietroaie, peste tot prin muntii Carpati.

Gentiana orbicularis

Ghintura de colti este o planta pitica, asemanatoare cu ghintura de primavara, însa cu frunzele mici, aproape rotunde, cele inferioare foarte înghesuite una deasupra alteia. Floarea este de un albastru viu. Înfloreste în iulie-august. Creste prin locuri ierboase si stîncoase, fiind raspandita prin muntii Rodnei, Bîrsei, Bucegi, Fagarasului.

Gentiana punctata

Gentiana punctata este o planta vivace, inalta de 20-60 cm, cu o tulpina dreapta, cilindrica, slab muchiata, neramificata, glabra si goala la interior. In pamant are un rizom lung din care pornesc numeroase radacini. Frunzele sunt mari, ovale, opuse, sesile, cu 5 nervuri proeminente, iar cele de la baza petiolate. La subsuara frunzelor se gasesc florile, de culoare galben deschis si cu puncte brune. Petalele, in numar de 5, sunt unite intre ele, formand un tub lung. Infloreste din iulie pana in septembrie. Creste pe stanci si prin pasunile alpine.In scopuri medicinale, incepand din luna august si pana toamna tarziu se recolteaza rizomii cu radacinile, uscandu-se imediat dupa recoltare. Radacina plantei se foloseste pentru stimularea poftei de mancare sau, fermentata, in productia unor lichioruri.

Gentiana utriculosa

Popular cunoscuta ca Fierea pamîntului, Gentiana utriculosa are o tulpina dreapta, de 5—15 cm înaltime, ramificata de la baza, cu ramurile îndreptate în sus si purtînd fiecare cîte o floare cu un caliciu umflat, lat de 5 mm, cu cinci muchii late, aripate si cinci dinti. Frunzele sînt mici, în perechi, iar cele baza sînt mai îngramadite. Înfloreste în iunie-iulie, pe pajisti sau în regiunile inferioare, peste tot prin Carpati.

Gentiana verna

Numita si ghintura de primavara, Gentiana verna este o planta scunda, cu o rozeta de frunze scurte, ovale, alungite, întinse pe pamînt. Tulpinile, de 2—5 cm, cu cîteva perechi de frunze mici, poarta la vîrf o singura floare de un albastru intens. Caliciul lung, adeseori umflat, cu cinci muchii proeminente, ascutite si cinci dinti. Corola este formata dintr-un tub si cinci petale late, ovale, întinse. Înfloreste din luna mai pîna în august, dupa altitudine.
Se gaseste prin pajisti, pe grohotisuri si in locuri stîncoase, fiind raspandita peste tot prin muntii Carpati.

Afinul

Afinul este un arbust mic cu inaltimi intre 30 si 50 cm, cu tulpini taratoare, ramuri opuse, verzi si cu frunze alterne, lungi de 1-3 cm, rotund-ovate pana la eliptice, cu marginile costate, prezentand un petiol scurt.

Florile sunt solitare, hermafrodite, pendente, de culoare alb-roz.Corola este golbulos-urceolata,terminandu-se in 5 dinti, caliciul gamosepal, corola globulos-urceolata, iar androceule este format din zece stamine.

Fructele sunt bace, rotunde, zemoase, de culoare neagra-albastruie, cu aspect brumariu, continand numeroase seminte marunte. Sucul lor este violaceu-purpuriu, gustul dulce acrisor-aromat.

Este raspandit in regiunile de munte, in zone deschise, de la limita inferioara a molidului si pana in zonele alpine, foarte frecvent in asociatie cu merisorul, formand tufarisuri compacte si intinse. Prefera zone cu temperaturi anuale moderate si precipitatii intre 800-100mm. Desi este rezistent la seceta, aceasta are efecte negative asupra fructificarii. Excesul de umiditate provoaca pierderea frunzelor. Fructifica mai abundent pe versantii cu expozitie sudica, mai insoriti.

De la afin se folosesc atat fructele (proaspete sau marmelada) cat si frunzele (decoct). Frunzele se pot recolta tot timpul verii, pana toamna tarziu, rupandu-se ramurile fara flori. Fructele trebuie culese la maturitate, adica in iulie-august. Frunzele se usuca impreuna cu ramurile, in locuri umbrite si bine aerisite. Daca se foloseste caldura artificiala, temperatura nu trebuie sa depaseasca 40 grade C. Din 3-4 kg frunze proaspete, se obtine 1 kg produs uscat. Fructele se intind in straturi subtiri in camere incalzite, pe rame cu plasa de sarma galvanizata. Se pot usca si in uscatoriii sistematice unde temperatura nu trebuie sa depaseasca 60-70 grade C.Dupa uscare se lasa 2-3 zile si apoi se ambaleaza. Din 7-8 kg de fructe proaspete se obtine 1 kg produs uscat.

Fructele contin apa (86 %), zaharuri (7-13 %), zaharoza (1-2 %), proteine (0,8-1,2 %), acizi organici (cca 1 %) din care acid uric (cca 0,9 %), acizi (benzoic, oxalic, citric, tartric, malic, succinic) (0,05-0,15 %), pectine (0,350-0,490 %), tanin (0,300-0,430 %), vitamina C (12-20 mg %), vitamina A (280 U.I.). vitamina PP (0,2 mg%), vitaminele B1 si B2 (0,02 mg % fiecare), vitamina E, saruri de potasiu (50 mg %), calciu (10 mg %), fosfor (8 mg %), sulf (8 mg %), magneziu (6 mg %), clor (5 mg %), mangan (3 mg %), fier (1 mg %).

Afinul are proprietati astringente, antidiareice si antihelmitice, fiind indicat in diabet (pigmentul mirtilina reduce nivelul zaharului din sange), in combaterea diareei (este un bun antiseptic), in tratamente cosmetice (pricnipiile active au proprietati astringente si antiseptice), in tratarea stomatitelor, a aftelor si a eczemelor. Consumul de fructe sau marmelada de afine este benefic pentru reglarea
fermentatiilor intestinale, fiind un bun ameliorator al inflamatiilor hemoroidale si un restabilizator al poftei de mancare. Decoctul de afin (o lingura de fructe uscate si zdrobite la o ceasca de apa, fiarta 5 minute si infuzata 15 minute) se foloseste la clatitul gurii contra faringitelor, stomatitelor, aftelor, la curatirea eczemelor, in comprese si spalaturi.

Smardarul

„Sus temperatura e scăzută si capricioasă de la zi la zi, vînturile care suflă cu putere, vremea scurtă de vegetatie, redusă la 3—4 luni, lumina mai puternică si umezeală mai multă, fac ca arbustii care se încumetăpînă pe marile înăltimi să se reducă la rădăcini adînci, ca să-i întepenească bine, iar trunchiurile rămîn numai ca niste crengute, cicură de flori. Asa trăieste Smârdarul, frumosul smârdar (Rhododendron kotschyi) care azvîrle primăvara jarul boghioaselor sale flori pe coasta Bucegilor, fiind văzute si de jos, din drum de fier, cum intri în Sinaia.”

Ion Simionescu - DIN FAUNA SI FLORA ROMÂNIEI

     Rhododendron (din grecescul: rhodos, "trandafir", si dendron, "arbore") este un gen numeros (peste 800 de specii) de plante(arbori si arbust) din familia Ericaceae orginar din estul Asiei si, în ciuda numelui alternativ de "bujor de munte", nu trebuie confundat cu bujorul propriuzis (Paeonia officinalis) care face parte dintr-o altă familie botanică, respectiv cea a Ranunculaceelor. Un alt nume popular este cel de "cocozar".
     

     Dintre plantele lemnoase, în zona alpină din Romania se găsesc aproape numai tufe taratoare, care formează adesea adevărate păduri pitice. Cei mai răspanditi arbusti din această zonă sînt: jneapănul, ienupărul pitic, aninul de munte, sălciile pitice, smârdarul (sau rododendronul), merisorul, afinul, coacăza. Tufărisurile de smardar nu depăsesc 30–50 cm înăltime. Specia apare în raristile din etajul inferior, dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj, mai ales pe culmile interioare si culmile nordice, pe versantii însoriti, pe soluri sărace,  acide. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protectia contra gerului, dar o condiŃie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede, pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetatie. Smardarul este uneori însotit de afin (Vaccinium myrtillus) si merisor (Vaccinium vitisidaea).

    Uneori tufele de smârdar acoperă complet solul. Alteori covorul este întrerupt si smârdarul vegetează în pâlcuri, fâsii sau formează trepte de-a lungul coastei. Spatiile dintre tufe sunt ocupate cu specii din pajistile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). În alte zone (coastele si seile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese si scunde, continue sau întrerupte de eroziuni eoliene.

     Fiind o plantă care creste în conditii climaterice si de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumusetea florilor sale - care emană un miros si o aromă asemănatoare visinelor - si care apar de obicei pe la sfârsitul lunii iunie si la începutul lunii iulie, si raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită si protejată ca atare. Smârdarul este peren si îsi păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Înfloreste în iunie-iulie si, uneori, încă o dată toamna. 

    Are numeroase ramuri neregulat încovoiate. Frunzele sunt îngrămădite la vîrful ramurilor au formă ovală sau eliptică, de l—2,5 cm lungime, scorŃoase, pe fată de un verde întunecat, lucitoare, pe dos cu numeroase puncte ruginii, cu marginile putin răsfrînte în jos.

    Florile sunt de un rosu-roz aprins, plăcut mirositoare, asezate în mănunchi pe codite scurte, cu un caliciu foarte scurt si o corolă formată dintr-un tub cu cinci diviziuni.Florile sînt organizate în asa fel încît sa se evite fecundatia cu propriul polen. Altfel, se dezvoltă mai întîi staminele care produc polenul de timpuriu, cînd stigmatul (vîrful pistilului) nu este încă în stare de a primi polenul, într-o a doua faza se dezvoltă si stigmatul care acum poate primi polen de la alte floare. Prin această dezvoltare succesivă a celor două organe sexuale, se asigura o polenizare încrucisată, mai avantajoasă pentru perpetuarea speciei. 

    Florile sînt polenizate numai de bondari cu trompe lungi, putînd ajunge la nectarul din fundul tubului corolei. O serie de peri care se găsesc pe gîtul corolei si pe stamine nu îngăduie pătrunderea insectelor mici care ar încerca să ia nectarul fără a îndeplini polenizarea.

 

    Adeseori pe frunze se găsesc niste umflături cărnoase rosietice sau galbene, pînă la mărimea unei cirese. Acestea sînt «gale» care se produc în urma pătrunderii în frunzi a unei ciuperci microscopice care excită tesuturile si produce dezvoltarea lor anormală.

    Dintre numeroasele specii de Rhododendron, aceasta este singura care creste in muntii nostri, în zona alpină si subalpină, în goluri de munte, pe coaste si pe brâne. Planta este putin pretentioasă la hrană, crescînd pe soluri sărace, neprielnice multor altor plante. În schimb, este gingasă fată de geruri, vîrfurile tulpinilor degerînd în mod obisnuit în iernile aspre si fără zăpadă. Iată de ce Smârdarul se întinde numai pe acele locuri care sînt acoperite de zăpadă în timpul iernii, evitînd crestele bătute de vînt si dezgolite de zăpadă. Pe de altă parte, nu-i priesc nici locurile în care zăpada se aduni în cantităti prea mari si se topeste prea tîrziu, scurtandu-i timpul necesar completei sale dezvoltări.

    Florile smârdarului au proprietăti tămăduitoare pentru numeroase afectiuni, facând din acesta un adevărat panaceu. Ele sunt mucilaginoase si contin aminoacizi esentiali. Alti componenti activi sunt cristalele microsublimate si polifenolii. Din florile sale, aidoma petalelor trandafirului se prepară siropuri, dulceată si ceaiuri medicinale.

    Smârdarul a fost pus in evidentă si clasificat pentru prima oara de botanistul austriac Theodor Kotschy (1813-1866) , si deasemenea de maghiarul Lájos von Simonkai (1851-1910).

    Rhododendron este un gen foarte larg raspandit, in intreaga emisfera nordica exceptand zonele uscate si in emisfera sudica in Asia de sud est si in nordul Oceaniei.
   

    Specia are cea mai mare diversitate in muntii Himalaya, in centrul Nepalului si in muntii din Indo-China, Korea, Japan si Taiwan. Numeroase specii sunt si in zona tropicala din sudestul Asiei si nordul Australiei, cu 55 specii cunoascute in Borneo si 164 in Noua Guinee. Mai putine specii sunt intalnite in America de Nord si Europa iar in America de Sud si Africa nu au niciun reprezentant.

    Rhododendron arboreum (Lali Gurans) este planta nationala Nepalului, iar Rhododendron niveum este copacul national in Sikkim, India.  

Garofita Pietrei Craiului

“...micuţa Dianthus callizonus, ce-i drept o raritate, poate fi luată ca tipul artei întrebuinţate de natură pentru pictarea unei flori.... E una din podoabele Carpaţilor noştri, de care Alpii ar putea fi invidioşi.”
Ion Simionescu

     

    Garofita Pietrei Craiului a produs prin raritatea ei o vie nedumerire in randul oamenilor de stiinta; planta nu este intalnita in nici unul din masivele muntoase invecinate si nici nu se aseamana cu vreuna din garofitele din Europa, intrunind caracterele a doua grupe sistematice ale genului: “Alpini” si “Glauci”. Originea ei insa nu a fost pe deplin lamurita.  

    Se pare ca se aseamana cu o garofita din China, fiind o specie relicta, apartinand unui trunchi primitiv al genului din care s-au despins in alte parti ale Europei speciile actuale de garofite alpine. Una din ipoteze presupune ca aceasta specie s-a pastrat intr-o enclava carpatica in care s-au conservat conditiile de clima si sol initiale. Astfel planta ar fi supravietuit pana astazi fara a suferi transformarile prin care au trecut celelalte specii. Ipoteza pare valida daca urmarim pozitia geografica a Pietrei Craiului si structura sa geologica.

    Planta apartine familiei Caryophyllaceae, care la randul ei apartine ordinului Caryophyllale. Este o famile foarte numeroasa, cosmopolita, care numara 88 de genuri si peste 2000 de specii din zonele temperate. Multe dintre ele sunt plante decorative, si multe sunt foarte raspandite. Cele mai multe cresc in bazinul Mediteranei si in regiunile de granita dintre Asia si Europa. In emisfera sudica traiesc foarte putine plante din aceasta familie, remarcabila fiind Colobanthus quitensis, planta dicotiledonata cea mai sudica si una dintre cele doua specii de plante cu flori ale Antarcticii. 

    Tulpina scundă, de 5—10 cm înălţime, poartă la vîrf o singură floare cu corola de circa 3 cm în diametru, formată din cinci petale late, la vîrf dinţate, de culoare roşie-carmin, la bază cu o pată purpurie, împestriţată cu alb şi cu peri albi, mătăsoşi, strălucitori. Floarea prezintă în centru un inel purpuriu pestriţ, deosebit de caracteristic. Pe dos, petalele sînt albe-verzui. Frunzele înguste şi alungite, de 2—4 cm lungime, sînt aşezate în perechi. Înfloreşte în lunile iulie si august.Creşte numai pe brînele şi coastele abrupte din Piatra Craiului, fiind planta endemică pentru acest masiv si declarata monument al naturii.

   

    Garofita Pietrei Craiului a fost descoperita de doi botanisti ardeleni, cu mai bine de 150 de ani in urma. Dupa o obositoare expeditie pe crestele salbatice ale Pietrei Craiului, Kotschy si Schott au adus in lumea stiintei o floare rara, de o neasemuita frumusete: Dianthus Callizonus (garofita cu prea frumoase brauri). Ion Simionescu descria planta: “Petalele rasfrante larg sunt de un ros de carmaz sters. Pe ele sunt trase dungi, in lung, de un ros mai inchis, ira spre launtrul florii, o rotita de dantela fina cu ochiuri mici de aceeasi culoare mai inchisa. Urmeaza apoi un cerc alb, cu raze iarasi rosii, iar in mijloc, un joc de verde si alb neintrecut… ”  

     Familia garoafelor cuprinde plante cu tulpinile articulate, formate din noduri şi internoduri. Frunzele sunt simple, totdeauna cu marginea întreagă şi opuse, de obicei sesile şi cu baza concrescută într-o teacă în jurul tulpinii. Stipelele lipsesc totdeauna. Florile sunt grupate în inflorescenţe dihazii. Floarea este bisexuată, cu simetrie radiară, pe 5 cicluri şi pe tipul 5, mai rar pe tipul 4.

    Caliciul are sepalele libere sau concrescute şi este persistent la fruct. Corola este totdeauna cu petalele libere, adesea bifidate sau numai dinţate la creştet, uneori sunt avortate (Sagina). Androceul este format din 2 cicluri ide stamine, dar cel intern se poate reduce la unele specii. Ovarul este superior sau semiinferior şi cu o singură lojă, uneori în partea inferioară cu 2-5 loji şi cu 3-5 stigmate libere.

    Fructul este o capsulă multispermă, cu dehiscenţa apicală, printr-un număr de dinţi egal sau dublu faţă de numărul carpelelor. Rareori fructul este unisperm şi indehiscent, o nuculă sau cărnos, o bacă (Cucubalus). Genul dianthus, care in limba greaca inseamna floare divina, (dios(zeu) , anthos(floare)) cuprinde aproximativ 300 de specii anuale si perene, numeroase varietati si hibrizi. Sunt foarte usor de cultivat si foarte apreciate pentru culorile vii si parfumul lor delicat.
   

     In muntii romanesti traiesc alaturi de garofita Pietrei Craiului si alte specii: Dianthus spiculifolius, Dianthus superbus, Dianthus glacialis subsp. Gelidus, Dianthus carthusianorum, Dianthus armeria, Dianthus armeriastrum, Dianthus banaticus,Dianthus campestris , parte dintre ele fiind ocrotite prin lege.