Arbusti valorosi din flora Carpatilor

Afine (Muntii Fagaras)

Afinul (Vaccinium Myrtillus) 


Afinul este un semiarbust(partea de jos este lemnoasă, iar cea superioară ierboasă) cu înălţimea de până la 60 de cm. Este ramificat, cu tulpini muchiate, târâtoare şi cu ramuri opuse, verzi, cu marginile costate. Frunzele sunt alterne, de forma ovala, glabre, lungi de 1-3 cm, cu marginea dințată mărunt, prezentând un pețiol scurt . Florile, uneori duble,au forma globuloasa, alb-roz, corola terminându-se in 5 dinți, cu petale unite. Afinul înflorește in lunile mai-iunie. Fructele sunt de forma unor bobite negre-albăstrui, brumate cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, care conțin un suc negru-violaceu. Fructele ajung la maturitate in lunile august-septembrie, având gustul plăcut, dulce-acrișor. 


Arealul de răspândire 
Numit si afene, afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăza, cucuzie sau pomișoare, afinul este un arbust repent(culcat la pământ), indigen, întâlnit în păduri montane rărite, tăieturi de pădure, tufărișuri de jneapăn și ienupăr, pajiști montane si subalpine, pe stâncării si pe soluri silicoase pe întregul lanț carpatic, mai ales pe versanții umbriți si umezi. Se poate confunda cu merișorul (Vaccinium vitis idaea), cu care creste împreuna, însă acesta are frunzele întregi, iar fructele au culoarea roșie. Prefera temperaturile moderate. Este rezistent la seceta, însa seceta prelungita are efecte negative asupra creșterii si fructificării. Afinul fructifica abundent in locuri bine luminate, pe versanții cu expoziție sudica, dar este foarte sensibil la vânt. 

Organe recoltate 
Frunzele (Folium Myrtilli), împreuna cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamna, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbra, în locuri bine aerisite. Fructele(Fructus Myrtilli) se culeg în perioada de maturitate, în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate, fie proaspete. 


Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutina, hidrochinona, mirtilina, neomirtilina. Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilina, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic). 


Indicații terapeutice 
Se pot folosi următoarele preparate: infuzie si decoct din frunze, suc si decoct de fructe. Frunzele si fructele de afin au proprietăţi astringente datorita taninului. Au activitate antibiotica, modificând favorabil flora patogena intestinala, si antidiareica. Se recomanda în diabet (scade nivelul zaharului din sânge), guta, enterocolita (colita de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) si diuretic precum si în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, stomatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde. 

Fructe de Calin (Muntii Piatra Craiului)

Călinul (Viburnum opulus) 
Călinul, al cărui nume provine din slavul „Kalina”, este un arbust înalt (până la 4 m), stufos, din familia „Adoxaceae”, cu fructe de culoare roșie grupate sub forma de ciorchini asemănător socului. Are scoarța la început neteda, de culoare verde-cenușie, însă cu timpul devine cenușie si se crapă. Frunzele sunt oval-alungite, divizate in 3-5 lobi dințați pe margini, cu un pețiol scurt, prevăzut cu un jgheab, având 2-4 glande roșietice vizibile. Toamna frunzele se colorează in roșu, la fel ca si fructele. Florile sunt de culoare alb-verzuie, formând o inflorescența umbeliforma cu diametrul de 5-7 cm. Înflorește in lunile mai-iunie. 


Arealul de răspândire 
Creste în special în pădurile de la câmpie dar poate fi găsit si în regiunile deluroase ajungând chiar si in zonele de munte. Principala cerință ecologică este exigenţa faţă de umiditatea din sol, instalându-se pe lângă ape, pe terenuri inundabile, lacoviști, în zăvoaie si aninișuri. Suporta bine umbrirea, intrând în stratul arbustiv al pădurilor mai ales în zona de câmpie si deal, urcând până în partea inferioara a zonei montane. 


Organe recoltate 
Recoltarea se face primăvara, înainte de a înflori, când seva începe sa circule mai intens. Coaja se usucă în straturi subțiri, în aer liber sau în uscătorii la temperatura de 40-45 grade C. Scoarța se recoltează în lunile aprilie-mai, la pornirea în circulație a sevei, când se desprinde ușor. Se taie ramurile si tulpinile tinere, netede, care urmează a fi decojite. în aceeași zi se fac inelări cu briceagul la 15-25 cm care se unesc prin tăieturi longitudinale, desprinzându-se astfel bucăţi în forma de jgheab. Recoltarea prin cioplirea ramurilor da un produs de calitate mai slaba, deoarece se desprinde si lemnul de dedesubt. 


Principii active 
Scoarța conține tanoizi la fel ca si florile, care conțin în special astragalina (camferol-3-glicozid) si peonozid (camferol-3-7-diglicozid), precum si alți derivați fenolici. Coaja de calin se folosește în industria de medicamente la prepararea unor extracte cu acțiune calmanta si homeostatică. 


Indicații terapeutice 
Sub forma de infuzie sau decoct, calinul este recomandat in diaree, edeme, dismenoree, menstruații dureroase, crampe musculare, crampe abdominale, colici, hipertensiune, tahicardie. 


 Cătina albă (Hippophaë rhamnoides L.) 


Arealul de răspândire 
Cătina alba, cunoscută în unele părţi şi sub numele de cătina de râu sau simplu cătina (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), cunoscută şi sub numele de cătină albă sau cătina de râu, este un arbust foarte ramificat si spinos, care creste în România începând din nisipurile şi pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri şi tufișuri destul de întinse. 


Organe recoltate 
Se întrebuințează numai fructele mature (Fructus Hippophaë), atât în stare proaspăta, cât şi uscată. Se recoltează imediat după coacerea lor şi până la lăsarea primului ger. În stare crudă au gust acru-astringent. 


Principii active 
Cătina alba se utilizează deopotrivă în industria alimentara, în silvicultura, în farmacie dar si ca planta ornamentala. Fructul de cătina conține de doua ori mai multa vitamina C decât măceșul si de 10 ori mai multă decât citricele. În fructele coapte conținutul depăşeşte 400-800 mg la 100 g suc proaspăt. Fructul conține: substanța uscata (15-20%), zaharuri (0,05-0,5%), acizi organici (1,5-4%), pectine (0,14-0,5), polifenoli si tananți, flavonoide (1,8%), celuloza (0,9%), proteine (1,2%), ulei deosebit de complex (8-12%), ß-caroten (3,5-10%), microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%), vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E -16 mg%, vitamina F - 8mg%, vitamina D - 20mg%), vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B1-B9 cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct), 18 amino acizi esențiali, acizi grași esențiali (80-90%). Dintre acizii esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoileic (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleic, acid ascorbic, licopen , criptoxantina, zeaxantina, taraxantina, fitofluina, xantofila, tocoferoli, fitosteroli, etc. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic si linolenic. Frunzele si scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol si tocoferol. După cum se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explica prin existenta unor membrane unidirecționale. De aceea majoritatea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine. 


Indicații terapeutice 
Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice în hipo- si a- vitaminoze, în anemie si convalescenta, cât si în scopuri alimentare sub forma de sucuri, siropuri, marmelada etc. Se poate utiliza si infuzia, folosind 2-3 ceaiuri pe zi. Datorita compoziției şi prezenţei vitaminelor, fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor. Infuzia de cătina este recunoscuta în principal pentru efectul sau asupra bolilor de ficat si lipsei de vitamine în organism. Daca în infuzia de cătina se adaugă si câteva fructe de măceș va rezulta un ceai vitaminizat. Vinul de cătina poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajuta organismul vitaminizându-l, având în același timp si o acțiune tonica. 


 Ienupărul (Juniperus communis) 

Fructe de ienupar (Muntii Ciucas)

 Ienuperii sunt conifere care aparțin genului Juniperus din familia Cupressaceae. Fructele uscate de „Juniperus communis” (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în marinate, pentru vânat sau varza, şi ca ingredient la fabricarea ginului. 


Arealul de răspândire 
La noi in tară, ienupărul creste mai ales in zona submontana si montana, in locuri deschise si bine însorite, întrucât acest arbust are nevoie de multa lumina. Adesea îl întâlnim in vecinătatea păducelului si a măceşului, cu care are preferinţe comune legate de lumina si de sol, iar la altitudini mari, îl găsim la marginea pădurilor de pin, de fag, ori chiar prin jnepenişuri. 


Organe recoltate 
Culegerea boabelor de ienupăr este una din cele mai complicate operaţiuni de acest gen din fitoterapie. Pentru a alunga intruşii, frunzele lui sunt extrem de ţepoase, iar boabele sale sunt mult prea mici pentru a fi culese una cate una. Din aceste motive, cu excepția cazului in care va propuneţi să vă faceţi o profesie din culegerea acestei plante, cel mai bine este să luaţi planta dintr-un magazin plafar.


Principii active 
Fructele de ienupăr conțin: uleiuri volatile (cupinen, sabinen, borneol, camfor), substanțe amare (juniperina), acizi organici (gliceric, ascorbic, acetic, malic, formic), antociani, rezine. 


Indicații terapeutice 
Proprietăţile ienupărului sunt utilizate in tratarea multor afecțiuni si boli: gastrite, balonare, diabet, artrita, reumatism, guta, reumatism muscular, sciatica, cistita, răceala, bronșita, boli de piele, litiaza renala. Fructele de ienupăr constituie si un remediu natural pentru anemie şi lipsa poftei de mâncare. Pulberea rezultata din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficienta in tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive si balonările. Important de menționat este ca fructele de ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficienta in vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație. 


Măceşul (Rosa canina) 


Înrudit cu trandafirul, alături de care face parte din genul Rosa, familia Rosaceae, macesul este raspandit, prin cele aproximativ 200 de specii ale sale, în majoritatea regiunilor temperate si subtropicale ale emisferei nordice. Numai la noi in ţară întâlnim 51 de specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina L. Denumirile populare sunt extrem de variate: cocadar, calcaderiu, cecadar, cascadin, ciucuri de maracine, mărăcinele cioarei, macies, mărăcinele coțofenei, răsura, rug de măceş, rug sălbatic, rugul-vacii, ruja, rujita, scoabe, scochin, scoruș nemțesc, sipica, suiș, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, trandafir de pădure, trandafir câinesc, tufa de rug, zgorghin. Foarte asemănător cu macesul este si trandafirul de dulceața, Rosa rugosa. Dintre nenumăratele specii de măceş o atenție deosebita o merita macesul de munte, Rosa pendulina L, care prezintă un conținut de 10 ori mai mare de vitamina C decât macesul obișnuit de șes, Rosa canina L. 


Arealul de răspândire 
Macesul (Rosa canina) este o specie de planta nativa în Europa, nord-vestul Africii si în vestul Asiei , extrem de raspandit, fiind foarte puțin pretențios. Creste in tufe de 1-5 m înălţime si pe cele mai sărace soluri, pietroase si erodate, pe pante inclinate, pana la înălțimi de 1.200 - 1.700 m si nu are nevoie speciale in privința apei, dar nu rezista in turbării si pe terenuri mlăștinoase si are nevoie de soare. Este un arbust deciduu, cu o înălţime care variază între 1 si 5 metri. Astfel, macesul îl intalnim atât in liziere de păduri de foioase, pe coaste însorite sau semiumbrite, cat si pe păşuni, fâneţe, in apropierea lacurilor, pe vai si lunci de râuri sau pe marginea drumurilor si a cailor ferate. Tulpina, cu ramuri lungi de 1- 4 m, este acoperita de tepi mici, ascuțiți, sub forma de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar exista si plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm si sunt formate din cinci petale. Maceşele sunt, de fapt, pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. In interiorul lor se afla achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu semințe, care sunt si ele utilizate, si peri aspri care pot produce alergii. Măceşele au forma sferica sau elipsoidala, culoare portocalie in faza de pârga si roșie sau roșie-portocalie la maturitatea deplina, pentru a căpăta apoi, atunci când încep sa se înmoaie, o culoare roșu închis.


Organe recoltate
 Recoltarea începe în momentul când fructele trec de la culoarea cărămizie spre roşu-portocaliu. Acest moment corespunde cu sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, perioadă în care măceşele conţin cantitatea cea mai mare de vitamina C, principiul lor activ de bază. Fructele sunt utilizate la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. De la măceş putem valorifica şi florile proaspete, din care se pot prepara ceaiuri.


Principii active
 Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din aceasta substanța la 100 de grame de fruct. Măceşul conţine numeroşi componenţi, cum ar fi acidul dehidroascorbic, vitamina A, vitaminele B1 şi B2, vitamina P, acid nicotinic, vitamina K, zahăr invertit, acizii citric şi malic, pectine, ulei volatil, ulei gras, flavonoizi, carotenoide, săruri minerale, urme de vanilină, alfa şi beta tocoferol (vitamina E), lecitine, zaharuri, fiind un adevărat rezervor de vitamine pentru organismul uman.


Indicații terapeutice 
Ceaiul de măceşe tratează intoxicațiile, diareea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, si pulberea de măceşe este foarte eficienta), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor si ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceş. Elixirul de măceş este recomandat în tratarea bronșitei cronice si a tusei de bătrânețe. Infuzia din florile proaspete ale măceşului reprezintă un laxativ eficient pentru copii 

Mure (Muntii Fagaras)

 Murul (Rubus fruticosus L.) 


 Arealul de răspândire Murul sau rugul-de-munte, este un arbust peren din familia Rosaceae. Lăstarii sunt înalți de 1–3 m, cu tulpina arcuita, deseori târâtoare, acoperita de ghimpi drepți sau recurbați. Frunzele sunt palmat-compuse, cu marginile neregulate, cu nervuri păroase si proeminente pe fata interioara. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, si se deschid în lunile iunie-august. Fructele sunt cărnoase, compuse, roșii si acrișoare la început, negre si dulci când sunt coapte. 


Arealul de răspândire 
Se întâlnește la marginea pădurilor, în poieni, în tufișuri, în lunci si de-alungul apelor curgătoare, în zone deluroase din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord si America de Nord. Este una dintre cele mai vechi plante medicinale cu originea în Orient, mărturiile asupra folosirii ei în medicina datând din vremea lui Hipocrate, secolul al IV-lea î. Hr. În prezent cuprinde peste 100 de specii si peste 1000 de varietăţi hibride. Organe folosite în scopuri medicale 
Fructele, numite mure, sunt foarte gustoase si se consuma ca atare când sunt coapte (negre si puțin moi). Din ele se mai pot prepara diverse gemuri, jeleuri, compoturi, siropuri si băuturi alcoolice. Fructele consumate proaspete au un efect ușor laxativ. Din frunzele de mur, asociate cu cele de frag (Fragaria vesca) si cu cele de afin negru (Vaccinium myrtillus) se poate prepara un ceai. 


Principii active 
Frunzele uscate conțin o cantitate apreciabila de materii tanate, derivați flavonici, vitamina C, acizi organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic), inozitol. Fructele sunt bogate în vitaminele A si C. Acestea mai conțin acid citric, salicilic, pectina, mucilagii, flavonoide si inozitol. 


Indicații terapeutice 
Cele mai importante virtuți tămăduitoare le au frunzele de mur, care sunt dezinfectante, cicatrizante, reglatoare hormonale si antihemoragice redutabile. Sub diferite forme (ceai, cataplasma), frunzele de mur sunt indicate in tratarea sau ameliorarea infecțiilor urinare, leucoreei, diareii, hemoroizilor si fisurilor anale. Fructele sunt depurative, răcoritoare, ușor astringente, laxative in stare proaspăta si antidiareica in stare uscata. În medicina populara, fructele erau frecvent folosite pentru a trata răgușeala si bolile de gat. 

Paducel (Muntii Piatra Craiului)

 Păducelul (Crataegus monogyna şi C. oxyacantha) 
Cunoscut din vremuri străvechi pentru efectele terapeutice, păducelul mai este cunoscut , la noi, şi sub denumirea de gherghinar, mărăcine-alb sau, in engleza, hawthorn. Pentru calităţile deosebite in tratarea afecțiunilor cardiace, păducelul mai este numit si “Planta inimii”. 


Arealul de răspândire 
 Creste sub formă de tufe, în special la marginea pădurilor de foioase, a livezilor si păşunilor sub forma unor arbuşti înalţi de 3-8 m, spinoşi, cu tulpină scundă, neregulată, cu coroană rară, pendentă, ajungând de multe ori la suprafaţa solului . Frunzele sale sunt rombic-ovate cu lobi adânci, dând aspect penat-lobat, lungi până la 5-7 cm, verzi lucitoare pe faţa superioară, pe dos verde deschis, cu stipele la bază . Florile se prezintă în corimbe erecte, albe, pe tipul 5, cu petale rotunde, cu un singur ovar (C. monogyna) sau două ovare (C. oxyacantha). Fructele sunt ovoide, roşii, de 7-10 mm, cărnoase (partea cărnoasă provine din receptacul, fiind deci fructe false) cu 1 sau 2 sâmburi. Specie puţin pretențioasă faţă de sol şi climă, are un caracter xerofit (creşte în medii uscate). Se acomodează la condiţiile cele mai variate, preferind totuşi staţiuni călduroase şi pante însorite, având pretenţii ceva mai ridicate faţă de lumină. Se întinde din zona de stepă unde formează tufărişuri, până în zona de deal şi chiar munte, în lizierele pădurilor sau în stratul de arbuşti al pădurilor mai luminoase (în special stejar). Uneori poate forma masive întinse. Este răspândit în toate judeţele ţării. 


Organe recoltate 
Se folosesc cu precădere florile albe si fructele de culoare roșie. Este bine sa evitați tufele de păducel de la marginea drumurilor intens circulate. Primăvara se poate recolta coaja, folosită atât în stare proaspăta cât si uscata. Fructele se culeg toamna, iar florile se culeg cel mai bine în stare de muguri. 


Principii active 
 Toate părţile plantei conțin principii active (bioflavonoide), uleiuri volatile si acizi organici (cafeic, malic, crataegolic, oleanolic, nicotinic - vitaminaB2) cu acțiune sedativ-cardiaca (de liniștire a inimii), asemănătoare valerianei. Fructele conțin şi vitaminele C, B, acizi citric si tartric. Bioflavonoidele au un puternic efect antioxidant. Ele întăresc rezistenta pereților vaselor sanguine, dilata si relaxează arterele. Celelalte substanțe din păducel scad nivelul colesterolului si reduc depunerile de grăsime de pe pereții arterelor si din alte ţesături (un bun aliat in curele de slăbire). 


Indicații terapeutice 
Fructele de păducel au o acțiune astringenta a mucoaselor, reduc umflarea acestora şi secretarea de mucus in exces. Asupra rinichilor au o acțiune ușor diuretica. Prin conţinutul de bioflavonoide păducelul are însușirea de a regla tulburările nervoase ale inimii, exercita o acțiune calmanta asupra sistemului nervos, scade tensiunea arteriala, mărește circulația la nivelul inimii, creierului şi a altor organe. Se recomandă în anghina pectorala, tulburări de menopauza, ateroscleroza, emotivitate excesiva, nevroze cardiace (astenie neuro-circulatorie) şi stări de excitabilitate cu aritmie. Păducelul este folositor şi în cazul umflării mâinilor şi a picioarelor, a urinării nocturne excesive la bolnavii cardiaci, în cazul tulburărilor specifice premenopauzei (bufeuri, palpitații, stări de neliniște şi nervozitate), în nevroze, stări de anxietate, atacuri de panică, agresivitate mărită şi tulburări de comportament la copii. Florile acestei plante sunt printre cele mai bine tolerate si mai nenocive remedii vegetale din lume. Toate testele de laborator sau clinice pun in evidenta faptul ca si atunci când este folosit in cure de foarte lunga durata, de peste 6 luni, păducelul nu produce tulburări organice sau de alta natura. Tratamentul de lunga durata cu flori de păducel are efecte aproape magice asupra persoanelor în etate. 


 Salvia (Salvia officinalis) 


Salvia este o planta erbacee cu flori divers colorate, cultivata ca planta medicinala sau decorativa, originara din sudul Europei si din regiunile mediteraneene. Este cunoscuta si sub denumirile de jale, jaleș, salbie sau șerlai. Dacă în Antichitate se constatau efectele vindicative ale salviei numai pe baza experienţei, în prezent, prin analizele biochimice efectuate, ne explicăm modul de acţionare a acestei plante în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive, fapt respectat de atâtea secole în medicina tradiţională la majoritatea popoarelor din Europa. 




Arealul de răspândire 
La noi, salvia a fost aclimatizata încă din antichitate, crescând in toate zonele joase ale tarii. Cu toate acestea nu o vom putea culege din flora spontana, deoarece are o mare sensibilitate la înghețurile din timpul iernii si necesita îngrijiri speciale. Ca atare, se folosește doar salvia cultivata, frunzele si părţile aeriene înflorite, care sunt foarte bogate in uleiuri volatile, având un gust puternic aromatic si astringent. Organe folosite în scopuri medicale În scopuri terapeutice se folosesc frunzele şi părţile aeriene ale plantei din care se produc o mare varietate de preparate: pulbere, tinctură, ulei, ulei volatil, vin energizant, oţet, cataplasmă. 


Principii active 
În primul rând, salvia conţine un ulei eteric complex (0,4 % în frunze proaspete şi 1-2,5% în frunze uscate), căruia se datorează mirosul plăcut, aromatic, specific odorant, camforaceu, lemnos şi ierbaceu precum şi gustul condimentat, puţin amărui. În afara uleiului eteric, frunzele conţin şi alţi compuşi organici care diversifică şi măresc valoarea terapeutică (taninuri, saponine, gume, mucilagii, flavonoide, acid rosmarinic, camfor, vitamine (B1, C, PP) şi principii amare (picrosalvină). 


Indicații terapeutice 
Salvia este recomandata ca remediu natural în tratarea si vindecarea hipertensiunii arteriale, afecțiunilor intestinelor si stomacului, ale măduvei spinării, inflamațiilor cailor respiratorii, oboselii fizice si psihice, nervozității, dar si în stimularea menstruației, febra, stres, tonus sexual scăzut, afte, stomatite, ulcerații ale pielii, tuse, bronșita, abcese dentare, celulita. Salvia este foarte eficienta în tratarea bolilor specifice femeilor: probleme ale organelor pelviene (bai de șezut cu salvie), dar si în bolile specifice bărbaţilor: sterilitatea si impotenta (ceaiul din frunze de salvie sau ceai din flori de salvie mărunțite). La vârstnici, salvia întreţine vitalitatea întrucât acţionează ca un distrugător al radicalilor liberi care declanşează unele boli grele şi grăbesc îmbătrânirea. Ceaiul de salvie este recomandat în uz extern, în vindecarea bolilor de gât (amigdalita), abceselor dentare, inflamațiilor cavităţii bucale. Mirosul neplăcut al gurii poate fi combătut cu gargarisme cu ceai de salvie de patru-cinci ori pe zi sau chiar si mai multe ori pe zi. Uleiul de salvie este cicatrizant în răni sângerânde sau purulente, în ulceraţii ale pielii, degerături, transpiraţii excesive la mâini şi picioare, hemoroizi, acnee, seboreea feţei, dezumflarea nasului, întărirea vederii şi a auzului. 


Socul(Sambucus nigra) 


 Acest arbust, cu ramurile adesea curbate, are o înălţime de până la 10 metri. Scoarța acestuia are culoarea verde-gri si este fisurata. Frunzele, si cu precădere cele dintâi, apărute primăvara, reprezintă o atracție pentru numeroase insecte, si dintre acestea mai ales pentru fluturii de noapte. Florile hermafrodite, ce apar la începutul verii, sunt parfumate, pe când frunzele au un miros neplăcut atunci când sunt frecate în mâini. Florile au câte cinci stamine si cinci petale de culoare alba. Fructele se prezintă sub forma unor bobite negru-violacee de 6-8 mm, dispuse în ciorchine. 


Arealul de răspândire 
Sambucus este un gen de plante din grupa arbuștilor, cu 20-30 de specii, din familia Adoxaceae. Cea mai cunoscuta specie este socul negru (Sambucus nigra). La noi, se întâlneşte din zona de deal şi câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în marginea drumurilor, prin sate, pe lângă case şi garduri, prin pădurile de deal şi câmpie, în luminişuri sau la marginea pădurilor. 


Principii active 
Fructele conțin cele mai multe principii active: acizi organici, glicozizi, alcaloizi, antociani, caroten, taninuri, vitaminele A, B și C (ultima in cantitate apreciabila, mai mare decât cea găsita in citrice). Frunzele sunt utile datorita conținutului de aldehide glicolice, oxalați si vitamina C, iar scoarța si rădăcina sunt adevărate depozite de taninuri, rezine, si acid valerianic. Florile de soc conțin diverși glicozizi, acizi, taninuri, pectine, saponine, săruri minerale, ulei eteric si vitamina C. Organe folosite în scopuri medicale Întrucât toata planta conține ingredienţi extrem de utili in industria farmaceutica, putem spune ca Socul poate fi folosit in totalitatea sa. Frunzele au acțiune laxativa, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele –vitaminizante și antinevralgice, iar scoarța este foarte bogata in substanțe diuretice. Florile se mai folosesc, așa cum multa lume știe deja, la obținerea unei băuturi aromate, numita socata, foarte cunoscuta in trecut si adesea preparata in casa. Inflorescențele, culese doar atunci când s-au deschis foarte bine, se folosesc in industria cosmetica, la obținerea parfumurilor, a șampoanelor si a odorizantelor. Singurul avertisment este sa nu consumați fructele sau sucul crude, ci după ce au fost încălzite la minimum 80 grade C. În felul acesta, o substanță componentă, greu tolerabila, sambunigrina, este descompusa. In schimb, gustul rămâne neschimbat. 


Indicații terapeutice 
 Folosind extracte din aceste flori, se obțin medicamente cu efecte benefice intr-un spectru larg de afecțiuni: renale, vezicale și genitale, stimulând activitatea rinichilor, contribuind la dizolvarea nisipului și a calculilor renali. Astfel, este folosit cu succes in nefrita cronica, cistita, colica renala s.a. Prin eliminarea apei in exces din organism, si intervenția in realizarea digestiei si a dizolvării stratului adipos in exces, produsele pe baza de soc (ceaiuri, infuzii, sucuri, cataplasme etc.) reprezintă un bun adjuvant in curele de slăbire . Florile de soc au, de asemenea, mare eficienta in gripe si răceli, in guta si reumatism, in infecții pulmonare si boli de piele. Fructele extrem de bogate in vitamine si uleiuri eterice ridica imunitatea, reglementează problemele intestinale si au acțiune antinevralgica si antiherpetica. 

Zmeura (Muntii Sureanu)

 Zmeurul (Rubus idaeus) 


Zmeurul este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepți, de forma unor ace, adeseori plasați numai pe partea inferioara. Zmeurul aparține familiei Rosaceae. Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fata superioara, albicioase pe cea inferioara. Sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale si numeroase stamine, si reprezintă o sursa importanta de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul, care se numește zmeura, este de culoare roșie, cu miros plăcut si gust acrișor-aromat. Zmeura se cultiva din doua motive: pentru consumul fructelor în stare proaspăta si pentru procesare industriala. Zmeurul înflorește începând din mai până în iulie.




Arealul de răspândire 
Creste spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase si muntoase. Zmeura poate fi întâlnita pe întreg teritoriul României, fiind o planta specifica zonelor cu clima temperata. Organe folosite în scopuri medicale Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament. Frunzele proaspete sau uscate, cu gust plăcut şi uşor acrişor, servesc la prepararea unor ceaiuri consumate, primăvara şi toamna, ca aliment pentru copii, bătrâni şi persoane bolnave, mai ales în zilele reci, când sunt mai frecvente virozele şi gripele. Mugurii de zmeur se culeg primăvara devreme, se zdrobesc şi se conservă în miere de albine. Un alt lot de muguri se usucă şi se macină fin până la forma de pulbere, din care se ia câte o linguriţă de 4 ori/zi, având rol de progesteron natural şi reglator al activităţii ovarelor. Mlădiţele de zmeur sunt utilizate, de asemenea, la prepararea unor medicamente cu o largă aplicabilitate în tratarea diferitelor afecţiuni maladive.  


Principii active 
Analizele de laborator au scos în evidenţă prezenţa glucidelor solubile (5-11 %), care dau dulceaţa fructelor. Armonizarea gustului se realizează prin conţinutul în acizi organici (1,2–2,3 %) între care predomină acidul citric, malic, lactic şi glicolic. Aceşti acizi sunt conservaţi în organism, nu modifică alcalinitatea sângelui şi au putere bactericidă pronunţată. Aciditatea totală a fructelor prezintă proprietăţi aperitive, stimulând secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale. Culoarea şi aroma sunt date de antociani, flavonoide, pectine, taninuri şi uleiuri eterice. Substanţele tanante cu proprietăţi astringente sunt solubile în apă şi se oxidează sub influenţa enzimelor şi a oxigenului din aer, provocând închiderea culorii sucului din fructe. După oxidare, taninurile intră în reacţii cu pectinele care pot precipita, proces care trebuie să fie evitat, ținând seama de rolul pectinelor la nivelul vaselor sanguine, unde captează colesterolul şi toxinele, ușurând evacuarea lor. Valoarea nutritivă şi terapeutică a fructelor de zmeur creşte în mod semnificativ prin ansamblul vitaminic foarte complex, în care predomină vitamina C (20-50 mg la sută), B1, B2, D, P, PP şi beta-caroten. Pentru păstrarea conţinutului vitaminic, trebuie să se ţină seama de posibilitatea degradării rapide prin fierbere la temperaturi mai mari de 40°C, în procesul de oxidare la aer şi la contactul cu vasele de cupru. Conţinutul ridicat de săruri minerale, uşor asimilabile (K, Ca, P, Mg, Mn, Fe, Zn, Cu), reprezintă sursa naturală a componentelor primare, necesare sintezei de principii active cu acţiuni terapeutice. Aceste săruri minerale (4-5 g la litru de suc) constituie materialul de construcţie pentru nervi, vase şi sânge şi au rol de neutralizare a acţiunii dăunătoare a acidului uric, menținând alcalinitatea sângelui între limite normale. 


Indicații terapeutice 
Proprietăţile terapeutice ale fructelor vizează, în primul rând, afecţiunile interne, având efecte astringente, antibacteriene, antidiareice, antiinflamatoare, antihemoragice, diuretice, depurative, cicatrizante, stomahice, neutralizante în aciditatea gastrică, reglatoare hormonal, vitaminizante, energizante şi tonic-răcoritoare. Efectele medicinale sunt legate mai ales de unele afecţiuni digestive ca: diaree rebelă, dizenterie, enterocolite, pancreatite, ulcere gastro-duodenale, congestii hepatice, spasme gastro-intestinale, dereglări ale tranzitului intestinal, hiperaciditate gastrică, infecţii bucale şi stomatite. În plus, favorizează eliminarea toxinelor şi a colesterolului din sânge, intensifică sudoraţia, îndepărtează senzaţia de "arşiţă" internă în caz de bronşite, sensibilitatea la răceală şi răguşeală, febrifug în gripe. În diabetul zaharat sunt indicate cure de lungă durată pentru stabilizarea glicemiei, în amestec cu frunze de afin şi mur. Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament, înainte de fiecare masă, câte 200-300 g pe stomacul gol timp de 12 zile. După ce s-a consumat porţia de fructe nu se mănâncă nimic timp de 4 ore, deoarece fructele au efecte de încetinire a proceselor digestive şi de reducere considerabilă a foamei. Frunzele sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile reprezintă o sursă importantă de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul se consumă în stare proaspătă sau procesat industrial, știut fiind că din zmeură se extragexilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor dentare. Extractele din mlădițe de zmeur aduc numeroase beneficii, mai ales femeilor, fiind folosite pentru ameliorarea durerilor din timpul menstruației, precum si ale simptomelor sindromului premenstrual ca: dureri de burta, balonare, irascibilitate, insomnie, umflarea si durerea sânilor etc. De asemenea, sunt un bun tratament împotriva acneei, sunt folosite ca adjuvant in amenoree, adjuvant in tratamentele infecțiilor uterine (metrita), sporesc fertilitatea, au efecte ușor afrodiziace, previn sau se folosesc ca adjuvant in infecțiile urinare si pietre la rinichi (litiaza renala), accelerează diureza, prevenind retenția de apa si apariția edemelor. 

Bibliografie 

• http://www.ecolife.ro 
• http://www.formula-as.ro 
• http://wikipedia.org 
• http://www.gradinamea.ro 
• http://www.infogradina.ro 
• http://www.evenimentul.ro 
• http://www.floropedia.ro

Cine se teme de urs ?

SPECIA Bruna

Ursii formeaza o familie de mamifere terestre de talie mare, cu membre scurte si masive, cu gheare lungi, neretractile. Desi numara doar 8 specii, Ursidaele sunt raspandite pe aproape tot globul pamantesc.

Ursii bruni, stiintific numiti Ursus arctos, traiesc in emisfera nordica, din Kamceatca pana in Alaska, numarand, in prezent, 10 subspecii, de la micutul urs sirian, pana la marele grizzly din Kodiak.

Ursul carpatin, o subspecie aparte, dupa parerile unora, traieste, in salbaticie, maxim 25 de ani. Masculul adult cantareste, in medie, intre 140 si 350 de kg. In lungime masoara intre 1,7 m si 2,5 m, de la coada la bot, putand avea o inaltime, la greaban, intre 95 si 150 cm.

Ursul brun are blana lunga si deasa, cu doua rânduri de peri, spicul si puful. Desi culoarea de baza este cea brun-cafenie, variatiile sunt dosebit de mari, de la roscati la cei aproape negri, in functie de anotimp. Unele exemplare prezinta pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevarat guler, asemanator cu cel al ursului gulerat din Himalaya. Coada este scurta, iar urechile, rotunjite si ochii mici. Dentitia este tipica de omnivor, cu canini puternici si molari rotunjiti.

Solitar si predominant nocturn, traieste in padurile mari de fag si brad, de la munte sau de la poalele acestora. Isi face barlog in pesteri, pe sub arborii cazuti sau in desis, in care, iarna se adaposteste permanent, cazand intr-o stare de letargie. In acest timp, ursul nu mananca nimic.

Sezonul de imperechere este intre lunile mai si iulie. Dupa o gestatie de 7-8 luni, femela naste 1-3 pui. Acestia raman alaturi de mama in primii 2-3 ani de viata, pana la nasterea urmatoarei generatii.

Ursul este un animal inteligent si foarte oportunist. Nu are o vedere prea buna, este miop, insa are un miros foarte fin, apreciat a fi de 300 de ori mai acut decat al omului. Poate alerga rapid pe distante scurte (~40 km/h), se catara cu mare indemanare si este un foarte bun inotator.

Animal omnivor, este un mare amator de jir sau ghinda, pentru care face uneori deplasari destul de lungi. Mananca cu placere ciuperci, pere, mere padurete, facand mari pagube in livezile cu arbori fructiferi. Coacazele, murele, zmeura sunt, de asemenea, in meniu, alaturi de porumb si ovaz. Marea lui slabiciune este mierea albinelor, pe care o fura de cate ori are ocazia, in ciuda intepaturilor. Ursii consuma, de aemnea, insecte, mici animale si cadavre, foarte rar vanand animale de talie mare. Uneori dau iama prin stani, cazandu-le prada oi, cai sau magari.

ECOLOGIE

In ultimii 50 de ani, statutul ursilor din Romania s-a modificat de mai multe ori. Initial persecutati, ca daunatori, ursii au devenit treptat importanti pentru valoarea lor cinegetica (suma totala platita pentru vanarea ursilor in Romania insumeaza 15-20% din totalul sumei obtinute din vanatoare la nivel national), fiind impuse masuri speciale pentru vanatoarea lor. Astazi, desi considerati o specie in pericol, conform Conventiei de la Berna, pot fi vanati conform criteriilor din perioada comunista.

Fapt este, indiferent de legi si oameni, ca Romania este detinatoarea celei mai mari populatii de urs din Europa (exceptand Rusia), prezenta permanent si ocazional pe cca. 52 000 km2. Aceasta suprafata rerpezinta cca. 20-25% din suprafata Romaniei fiind localizata in zonele de deal si de munte ale Carpatilor. Conform estimarilor autoritatilor, exista, in Romania, aproximativ 6000 de ursi, numarul dat de specialisti fiind, insa, cu 25%-30% mai mic.

Specia, in ciuda cifrelor, este amenintata de o serie de factori: dezvoltarea infrastructurii, lipsa coordonarii investitiilor din turism cu nevoile legate de conservarea mediului, modificarile repetate ale legislatiei privind managementul conservarii faunei in Romania, lipsa capacitatii institutionale de implementare la nivel national, regional si local. Nevoia normala de dezvoltare, mass-media, care accentueaza, in mod aberant, conflictele dintre oameni si ursi, populatia, slab si gresit educata, pun o presiune uriasa asupra ecosistemelor naturale, omitand ca elementul cheie al pastrarii unei populatii de ursi sanatoase, din punct de vedere ecologic, este dimensiunea acesteia, corelata cu dimensiunea arealului natural ocupat.

In conditiile distrugerii sau segmentarii arealului, aproape tot ce stiam despre relatia dintre oameni si ursi s-a schimbat. In mod normal, in salbaticie, ursul evita contactul cu oamenii. In zonele turistice, insa, ursii cauta prezenta oamenilor, asociind-o, evident, cu hrana. Prezenti la periferia oraselor, ursii renunta la modul lor natural de hranire si, fiind foarte oportunisti, se hranesc din gunoaie. Acestui fapt, oarecum normal, i se adauga, insa, si altele mult mai daunatoare, cum ar fi "mituirea" lor, cu mancare, pentru poze.

HOMO TURISTICUS VS URSUS ARCTOS

Sigur, intr-o confruntare directa, omul nu are nicio sansa. Totusi, el este cel care trebuie sa ia deciziile corecte in intalnirile neprevazute. Mare la stat, ursul are o psihologie simpla. Cateva reguli "de bun simt" pot rezolva, uneori chiar inainte de a se produce, conflictele cu ursii.

Ursului nu-i plac oamenii...
Sub nicio forma, nici ca musafiri, nici ca adversari, nici ca hrana. In marea majoritate a apropierii de om, ursii evita intalnirea cu acesta, ocolindu-l. Ca dovada, putini se pot lauda ca au vazut ursul in timpul unei drumetii, desi au trecut prin zone pline de urme.

Ursul cauta, intotdeauna, de mancare...
Astfel, va fi atras de cele mai fine mirosuri, nu numai de mancare, dar si de produse cosmetice sau gunoaie. In cazul camparii, in zone vizitate de ursi, o solutie, aproximativa, este suirea alimentelor in copac, sau in perete, ori pe stanci. Tinute in cort, ele sunt un adevarat magnet pentru nasul antrenat al vesnicului infometat. De altminteri, aceasta situatie genereaza cele mai multe neplaceri turistilor.

Ursului nu-i plac surprizele...
Prin urmare, fara a face zarva, drumetii trebuie sa-si semnaleze prezenta, vorbind indeajuns de tare, mai cu seama in zonele cunoscute ca populate de ursi. Contactul cu ursul trebuie evitat, chiar daca acesta este calm si, aparent, inofensiv, ocolindu-l la departare, pentru a nu incalca cea de a patra regula...

Ursului nu-i place inghesuiala...
Unii sunt mai toleranti, dar majoritatea au un spatiu "personal", dincolo de care, prezenta umana este perceputa ca amenintare. Un potential periculos il are situatia in care ursul doreste sa se retraga, iar omul ii blocheaza calea.

Ursul evita grupurile...
Analizand cazurile de atac, expertii au ajuns la concluzia ca ursul nu ataca grupuri mai mari de trei persoane. Sigur, aceasta este doar o constatare statistica, nicidecum un adevar fundamental. Observatia poate, totusi, sa-i linisteasca pe cei care tremura in grup de teama mosului Martin.

Pe langa situatiile, cele mai numeroase, in care intalnirea cu ursul tine de frumusetea unei drumetii pe munte, se intampla si cazuri nefericite in care ursul, din diferite cauze, ataca. In mod evident, orice om aflat intr-o astfel de situatie se teme. Teama, insa, nu trebuie sa se transforme in panica, pentru ca aceasta duce, in cele mai multe cazuri la decizii gresite. Nu exista o reteta pe care sa o aplicam in aceasta eventualitate, parerile, asupra celei mai potrivite tactici fiind impartite.

O buna parte dintre cunoscatori, recomanda "capitularea totala", in pozitia culcat, cu fata spre pamant si cu mainile deasupra capului, pentru a proteja zonele vitale. Pozitia trebuie mentinuta pana cand ursul se indeparteaza, altfel existand posibilitatea reluarii atacului. In anumite situatii, grave, ursul poate percepe omul ca pe o prada. Cand atacul nu se opreste relativ repede, iar ursul continua sa muste, este necesara folosirea fortei, prin aplicarea unor lovituri, preferabil, in zonele sensibile (nas).

Altii sunt de parere ca, in situatia atacului, cea mai eficienta este intimidarea. Ursul trebuie "convins" ca ataca un adversar puternic, prin producerea unor zgomote puternice sau prin agitarea mainilor in aer. Sub nici o forma nu trebuie lovit, cu pietre, crengi, obiecte ascutite.

Ce spune STATISTICA ?

Statistica, se pare, lucreaza pentru noi. Desi subiectul este de cele mai multe ori abordat emotional, cu lozinci stupide de genul: "Daca vrei sa te feresti de urs, stai acasa !", faptele arata clar ca URSUL NU CONSTITUIE UN REAL PERICOL PENTRU TURISTI !

In SUA, in ultima suta de ani au fost inregistrare aproximativ 60 de atacuri soldate cu moartea victimelor. In comparatie, doar intre anii 1980 si 2000, in aceeasi tara, au fost inregistrate aproximativ 200 de atacuri fatale produse de caini, cei mai buni prieteni ai omului... Cel mai curios este ca, desi in accidentele de circulatie, mor in aceeasi tara, anual, aproximativ 40.000 de oameni, oamenii percep ursul ca pe un pericol atunci cand merg in salbaticie...

Mierea de albine

Ce este de mierea ?

Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă "albină") este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup.

Nectarul, în sine, este compus în principal din zaharoza si apa. Albinele adauga enzime care creeaza compusi chimici suplimentari, transformand zaharoza în fructoza si glucoza, apoi evaporand apa, astfel încât produsul rezultat este foarte rezistent in timp.

Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut. Conform statisticilor, producţia anuală mondială de miere în 2005 a fost de de 1,4 milioane de tone. China, Argentina, Turcia si Statele Unite sunt cei mai mari producatori mondiali de miere, conform FAO. In Europa, cel mai mare producator de miere este Turcia(locul 3 mondial), urmata de Ucraina (locul 5 mondial).

Ce contine mierea ?

Mierea contine , in mare: 80% zaharuri naturale, cea mai mare parte fructoza si glucoza (datorita nivelului ridicat de fructoza, mierea e mai dulce decat zaharul), 18% apa (cu cat continutul de apa este mai mic, cu atat mierea are calitatea mai buna), 2% minerale, vitamine, polen si proteine.

Vitaminele prezente în miere sunt B1(tiamina), B3(niacina), B2(riboflavina), B5(acid pantotenic), B6(piridoxina), B9, C, impreuna cu diferiti aminoacizi si acizi.

Minerale care se gasesc in miere includ diferite cantitati de calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu si zinc.

De asemenea, mierea mai are cateva proprietati nutritrive foarte importante: contine antioxidanti, nu contine grasimi, colesterol si nici sodiu.

O suta de grame de miere au un continut calori de 304 Kcal. Mierea are, insa, un Indice Glicemic sanatos, zaharurile sale putand fi absorbite gradual. Se stie ca alimentele cu un indice glicemic ridicat trebuie evitate, pentru ca au ca efect cresterea nivelului de insulina din sange, pancreasul fiind stimulat sa metabolizeze cantitatea mare de glucoza din sange.

Proprietatile mierii?

Mierea are o densitate de aproximatic 1.36 kilograme la litru (cu 36% mai densa decat apa).

Mierea contine minerale si vitamine care ajuta metabolizarea colesterolului si acizilor grasi din organe si tesuturi, prevenind astfel obezitatea.

Mierea are un caracter higroscopic, ceea ce înseamnă atunci când este expusa la aer, absoarbe umezeala în mod natural din aer. În tratarea ranilor deschise, mierea este utilă, favorizand cicatrizarea prin menţinerea pielii umede si stimularea dezvoltarii ţesuturilor noi.

De asemenea, permite îndepărtarea uşoară a pansamentelor, prevenind lipirea acestora de piele. Proprietăţile higroscopice ale mierii o fac, de asemenea, un ingredient ideal într-o mulţime de produse cosmetice, deoarece ajută la menţinerea pielii hidratate si proaspate, prevenind uscarea. Astfel, unii oameni denumesc mierea naturală "umectant" pentru ca atrage şi reţine umiditatea.

Atunci când este utilizata la nivelul pielii şi in tratamente de par, mierea capteaza umiditatea, lasand pielea moale si supla, iar părul lucios şi sănătos.

Cercetătorii au început să documenteze proprietăţile de vindecare ale mierii în prima parte a secolului 20. Aceasta a încetat odată cu dezvoltarea antibioticelor, dar recenta dezvoltare a rezistenţei la antibiotice a dus la o renaştere a interesului pentru proprietăţile de vindecare ale mierii.

Agent antimicrobian eficace, mierea previne cresterea anumitor bacterii. Aceasta conţine o enzimă care produce peroxid de hidrogen, care este considerat a fi motivul principal pentru activitatea antimicrobiană a mierii. Ca atare, mierea este un tratament util pentru răni şi arsuri. Taieturile, excoriaţiile şi arsurile pot fi acoperite cu miere pentru a preveni patrunderea bacteriilor şi pentru a incuraja vindecarea rănilor.

Mierea poate ajuta la tratarea acneei minore prin atacarea bacteriilor care provoacă apariţia focarelor, hidratatand totodata pielea. Tipurile de miere diferă foarte mult în privinta eficacitatatii lor antimicrobiene. Mierea care provine de planta Manuka, din Noua Zeelandă, are cele mai mari proprietăţi antimicrobiene.

Mierea are proprietăţi naturale antioxidante, putand distruge biologic agenţii chimici chimici legati de multe boli, precum cancerul. Studiile au aratat, de asemenea, că mierea de culoare inchisa, cum ar fi cea de Hrişcă, pare să aibă mai mulţi antioxidanţi decât soiurile de culoare deschisa. Antioxidanţii din miere ajuta nu numai la eliminarea radicalilor liberi din organism, ei sunt, de asemenea, parte din sumplimentele nutritive pentru dezvoltarea ţesuturilor noi.

Aceste proprietăţi preţioase ale mierii ajuta la protejarea pielii de soare, incurajand la refacerea si intinerirea ei. Ca urmare, exista un număr tot mai mare de produse pentu ingrijirea pielii care folosesc mierea, cum ar fi produsele de protecţie solară şi produsele de curăţare faciala pentru tratarea pielii deteriorate sau uscate.

Mierea este si un aliment minune, ea nu are data de expirare. Ca dovada, arheologii au gasit borcane de miere în mormintele egiptene, vechi de peste 2000 ani, în conservare perfecta. Multi oameni considera surprinzator ca bacteriile nu se pot dezvolta în miere, deoarece acestea iubesc zaharul. Compozitia chimica cu un continut scazut de apa si nivelul relativ ridicat de acid din miere, insa, creeaza un pH scazut (3.2-4.5), neprielnic dezvoltarii bacteriilor sau altor micro-organisme.

Mierea in Istorie

Se crede ca istoria mierii începe în urma cu cca 10 - 20 milioane de ani în urma, iar practica de a produce miere, adica apicultura, dateaza de la cel putin 700 î.Hr. Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.

În antichitate, Egiptenii ofereau ca sacrificiu miere zeilor apelor, legiunile romane ungeau cu miere ranile, ca un remediu natural pentru a ajuta vindecarea, iar seniorii medievali pastrau mierea pentru uz privat. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. Trupul lui Alexandru cel Mare a fost pastrat si îmbalsamat cu miere.

In Hinduism, mierea (Madhu) este unul dintre cele cinci elixiruri ale nemiririi (Panchamrita). In templele hinduse, mierea este oferita zeitatilor ritualic (Madhu abhisheka). Vedele si ale scrieri vechi pomenesc, de asemenea, mierea ca pe un bun medicament si ca pe o mancare sanatoasa.

In Islam exista o intreaga Surah in Coran, numita al-Nahl (Mierea de albine). Profetul Mahomed recomanda puternic mierea pentru scopuri terapeutice.

Cum mierea era scumpa si nu toti îsi puteau permite, utilizarea acesteia în bucatarie era rezervata numai pentru cei bogati. Miturile si legendele antice sau medievale din întreaga lume, care pomenesc despre bauturi alcoolice, contin referiri la mied, care este cunoscut ca cea mai veche bautura fermentata, preparata cu miere. Istoria biblica contine, de asemenea, fapte despre miere, legate de beneficiile si bunatatea ei. Tara fagaduita, Canaan, este tara laptelui si a mierii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori.

În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărţi în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peşte la tratarea rănilor infectate.

Când zaharul rafinat, fabricat din trestie de zahar a aparut de-a lungul vremii, fiind o forma relativ ieftina de îndulcire, a început sa înlocuiasca mierea pentru utilizarea culinara. Beneficiile aduse de miere au devenit, astfel, de apanajul mediciniei, sau al produselor gourmet.

Astazi, cuvântul miere a trecut dincolo de asocierea sa cu beneficiile sale ca un produs alimentar si s-a strecurat adânc în multe culturi si limbi. Gândindu-ne la cuvintele cu albine si miere, observam ca, ori de câte ori acestea sunt mentionate, avem de a face cu ceva bun si pozitiv: "dulce ca mierea", "harnic ca o albina", "cel mai greu de înteles sunt trei lucruri: mintea unei femei, munca albinelor si fluxurile
si refluxurile marine", "o albina este mai buna decât o mâna de muste", "luna de miere".

Tipuri de miere

Pentru clasificarea mierii exista mai multe citerii: dupa provenienţă, după speciile de plante din care este obtinuta, după modul de obţinere, dupa culoare, consistenta sau aroma. Principalele diferente apar, insa, in functie de plantele din care miere este obtinuta. La noi sunt disponibile relativ putine tipuri:

Mierea de tei are o aroma foarte placuta si puternica, fiind recunoscuta drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac.

Mierea de floarea-soarelui este cumva la polul opus fata de cea de tei. Are proprietati tonice psihice si tonice generale, este afrodiziaca si stimuleaza imunitatea.

Mierea de salcam se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza. Are, ca si cea de tei, proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca.

Mierea de brad si de alte conifere este foarte rara, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietati exceptionale asupra plamanilor si sistemului respirator, beneficiind de proprietati antiinfectioase, expectorante, antitusive si, atunci cand este consumata cu tot cu fagure, bronhodilatatoare.

Mierea de zmeura face parte dintre asa-numitele soiuri de padure. Are o culoare albicioasa, specifica, dupa care poate fi recunoscuta. Regleaza activitatea ovarelor, este reintineritoare, previne aparitia unor afectiuni ca osteoporoza, sclerodermia.

Mierea de menta este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de hectare. Se foloseste ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Usureaza digestia si combate balonarea.

Mierea de mac are un efect somnifer, antispastic si anafrodiziac puternic. Are adesea o nuanta mai inchisa, din cauza ca are in compozitie si mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.

Mierea poliflora are proprietati foarte diferite, in functie de regiunea din care este recoltata. De exemplu, mierea de la campie are o actiune antiseptica si sedativa mai puternica, spre deosebire de mierea poliflora din regiunile muntoase inalte, la care efectul antiinfectios se adreseaza in special aparatului respirator, iar efectul sedativ este inlocuit cu unul tonic nervos. In general, mierea poliflora este considerata cel mai complex tip de miere ca actiune terapeutica, ea ingloband nectarul de la cateva zeci, daca nu sute, de specii de plante medicinale si imprumutand ceva din proprietatile terapeutice ale fiecareia dintre ele.