Musala si Pirin intr-un singur weekend

In Borovets, ne pregatim de drum

Priveam de multa vreme cu curiozitate, prin google maps, la muntii vecinilor bulgari, dar distanta considerabila si lipsa unui plan bine intocmit au amanat momentul pana in vara aceasta. Cand, multumita organizarii lui Radu, am umplut doua masini si am pornit spre ei. Eu cu Horia, David si Radu intr-o masina, Adi, Mihu si Cezar, in cealalta. Joi dimineata, la 6, pe 23 august, ne intalnim la Unirii, ne burdusim portbagajele si, cu intarzierea de rigoare, plecam. Drumul pana la Giurgiu, refacut, este placut, cu toata circulatia din marginea Bucurestiului. In Vama nu e aglomerat, asa ca trecem repede si doar faptul ca a trebui sa platim 7 euro taxa de pod, aflat intr-o stare mizerabila pe partea romaneasca, ne-a produs oarece neplacere. Cumparam vigneta si o lipim, just in case, in parbriz, apoi ne continuam drumul spre Pleven, pe E83. Surprinzator, desi cam pietros, drumul este excelent, mai ales ca evita majoritatea localitatilor, iar soferii bulgari sunt mult mai civilizati si cuminti decat ai nostri. Dupa vreo 6 ore, scurse in discutii amicale si muzica voioasa, ajungem pe autostrada spre Sofia - se pare ca toate autostrazile bulgaresti duc la Sofia, pentru ca, din ce am vazut, doar asta scria la intrarile pe autostrazile lor.

Refugiul Everest

De pe autostrada trecem pe centura, care este cu 3 clase peste cea a Bucurestiului, iar de pe centura intram pe drumul 82 spre Borovets, prima noastra destinatie, pe care o atingem dupa vreo 9 ore de la plecare. Asezat la poalele Rilei, muntele bogat in ape, Borovets este o statiune asemanatoare cu Poiana Brasov, nu atat de cocheta, dar, categoric, in avantaj datorita pozitiei sale care ii ofera acces la partii situate la peste 2400 m. Gasim parcare, ieftina - 5 leva/zi, chiar langa gondola, de asemenea, accesibila ca pret - 10 leva, urcat si coborat. La banii astia, cumparam si noi 7 bilete si, pe la trei dupa amiaza, suntem la 2400 m, in drum spre Cabana Musala, la care ajungem dupa vreo 45 minute de mers, pe un drum usor, plin de turisti, care de care mai subtire echipat.

Pe Musala, in amurg

La cabana ne intelegem cumva cu cabanierul - engleza este foarte rara in Bulgaria, si primim locuri in doua camere. Suprinzator, paturile au saltele relaxa si asternuturi curate, ceea ce pentru 2400 m si 15 leva pe zi mi se pare remarcabil. Stiind, din auzite, ca mancarea e cam proasta, ne ospatam din traista, intinzand masa mare. Doar berea ni se pare cam scumpa - 5 leva, dar in caldura de august se potriveste prea bine ca sa ne zgarcim. Cum, dupa o masa copioasa e necesara o digestie sanatoasa, plini de neastampar, pornim spre varf, cu gandul sa-l prindem in amurg. Poteca este usurica si urca in trepte printr-o vale plina de lacuri, avand tot timpul ca reper varful Musala. Pe la jumatatea drumului, adica dupa o ora de urcus, ajungem la refugiul Everest, pe la 2700 m. Nu va ganditi la o cosmelie cu geamuri sparte, pentru ca refugiul este cu mult peste majoritatea cabanelor de la noi. Foarte aproape de el se gaseste si o sursa de apa, asa ca nu e nevoie sa carati prea multa de jos. Daca pana aici traseul urmeaza valea, mai departe el se inscrie pe fata estica a unei muchii pe care o urca in serpentine largi. La capatul ei, dupa o jumatate de ora suntem pe varful Musala, cel mai inalt din Balcani, cu cei 2925 de metri ai sai. Etimologia Musalei, Mus Allah, adica aproape de Allah, indreptateste acest fapt. Pe varf, care arata ca un platou, se gasesc doua statii meteo, unde, dupa cum am vorbit cu cei de aici, se poate ramane peste noapte. Din varf exista mai multe posibile continuari, cea mai banala fiind intoarcerea pe acelasi drum, pe care o alegem si noi, noaptea fiind pe aproape. Pozam pe indelete, orice subiect si nesubiect, soare, umbre, pietre si fete zambarete. O data cu soarele coboram catre cabana, unde ajungem pe rand, sub lumina stinsa a lunii aflate in ultimul patrar. Seara ne-o trecem cu indeletniciri casnice - mancare, bere si palavre.

Pe creasta "Musalei"

Vineri de dimineata ne trezim devreme - nu chiar ca in Carpati, dar destul cat sa avem vreme sa mai urcam o data pe Musala si sa ajungem, in aceeasi zi, la Bansko. Motivul repetarii urcararii pe Musala - o creasta ce porneste spre est de sub varf, pe care o ochisem joi si pe care, vazand poteca, am vrut sa o strabatem. Merita tot efortul... Aceasta creasta, de fapt o custura, coboara vreo suta de metri si apoi urca pe Malka Musala, un alt varf de peste 2900 m. Din varf coboara spre nord, cam in directia cabanei, o alta creasta, mai putin accidentata, dar care ofera o perspectiva foarta frumoasa asupra Musalei si care ne duce, destul de repede, pe varful Irecek. De aici, directia se schimba catre est, coborand intr-o sa larga. Luam ca reper o formatiune stancoasa, alcatuita din lespezi mari si cenusii, prezente, de altminteri peste tot in Rila. Aflaram ca bulgarii o numesc Sfinx, dar, cu toata straduinta noastra, nu am putut sa o asimilam sfincsilor cunoscuti de noi... In nordul acestei formatiuni gasim o poteca ce coboara de-a dreptul in caldarea glaciara ce adaposteste si cabana Musala. O urmam si in jumatate de ora suntem inapoi la cabana, unde, in intampinarea weekendului, incep sa se stranga hoarde de turisti. Socotit cu pauzele dese pentru fotografii, plimbarea aceasta, de o frumusete aparte, ne-a consumat vreo patru ore.

Sfinxul din Rila

Ajunsi la cabana, ne strangem cuminti rucsacurile, mancam si pornim, pe rand, catre gondola. Pe la ora patru dupa amiaza plecam catre Bansko, spre al doilea obiectiv al turei, varful Vihren. Urmam pentru asta ruta prin Dupnita si Blagoevgrad, chiar daca gps-urile noastre ne-ar fi dus prin munti, complet aiurea. Drumul este simtitor mai aglomerat intre Dupnita si Simitli, urmand drumul ce trece in Grecia. In doua ore ajungem la Bansko si, cu greu, gasim strada Pirin, de altminteri cea mai insemnata din localitate. Impresia este covarsitoare, fiind intr-un imens oras turistic, nou, dar aproape gol. Pentru magazine si restaurante a trebuit sa coboram catre partea veche, dupa parerea mea, mult mai interesanta. Noi avem, insa, rezervare la Winslow Apartments, un hotel cu studiouri imense - doua dormitoare, camera de zi cu bucatarie si doua bai, aproape de marginea orasului. Pretul, socotit pentru o persoana, 15 euro pentru doua nopti.

Pe Vihren

Sambata dimineata urcam in masini si urmam strada Pirin, afara din Bansko, catre cabana Vihren. Drumul este bun, dar in partea superioara se ingusteaza, fapt deranjant, dat fiind traficul turistic foarte intens. Impresia pe care ne-o face muntele, vizibil din departare, prin silueta sa eleganta si alba este diferta de cea a Musalei. Suntem convinsi ca albul se datoreaza calcarului, dar, urcand, ne miram de masivitatea acestor munti, neobisnuita pentru acest mineral. Aflam mai tarziu ca Muntii Pirin, al caror nume provine de la zeul suprem al panteonului slav - Perun, asemeni muntilor Rila sunt formati, de fapt, din granit. In Pirin, insa, glaciatiunea a scos la iveala un strat de marmura alba care ofera aspectul aparte. Daca ne miram de numarul si slaba echipare a turistilor in Rila, aici ramanem muti de-a dreptul. Sunt sute de oameni pe fata muntelui in urcus spre varf, cei mai multi in tenisi si pantaloni de plaja. In prima portiune mergem, cam jumatate de ora, printre jnepeni inalti, bucurandu-ne ca scapam de soarele, deja iute. ingustimea potecii ne cam incurca, insa, fortandu-ne sa depasim prin boscheti sau sa mergem foarte incet, dupa soborul turistic. Depasind desisul de jnepeni, iesim in marginea unui prag glaciar. Mai departe urcam pieptis si ajungem, dupa o alta jumatate de ora, intr-o sa, la 2500 m. De aici, poteca se rasfira in zeci de variante pe fata muntelui. Fiecare alege ce parcurs isi doreste... urcand de-a dreptul pe fata masiva a muntelui. Dupa o ora si jumatate de mers apasat, socotit de la cabana, suntem in varf, alaturi de vreo 60 alti turisti, adunati cu mic cu mare. Numai catei numaram vreo 5, din diferite rase.

Creasta Conceto

Pozam de varf dupa ce stam la coada si coboram in saua nordica, luand ca reper un varf din capatul crestei Conceto. Numarul temerarilor scade treptat, cu cat ne departam de Vihren. Recuperam repede ce am coborat de pe varf si ne trezim in Piatra Craiului, sau cel putin asta este prima impresie, pentru ca muntele nu-si pierde masivitatea. Schimbam orientarea, catre vest, ochind varful Banskoe Sohodol, aflat in capatul crestei. Trecem peste varful Cutelo, al doilea ca inaltime din Pirin, cu 2908 m si intram in partea cea mai salbatica. Suspendata la cateva sute de metri, aceasta mica portiune este o adevarata bijuterie. Ne bucuram de fiecare pas. Spre nord, o vale glaciara cu morene si pereti abrupti, de un alb aproape orbitor ne taie respiratia. Spre sud panta mai domoala, se pierde intr-o vale larga si insorita. La jumatatea crestei, o aparitie ne smulge sunete de admiratie. O floare de colti s-a cocotat pe marginea haului, intr-o mica fisura si ne zambeste din poveste. Trecem cuminti si muti spre ultimul varf din itinerar - Banskoe Sohodol. Dupa o pauza necesara facem cale-ntoarsa, urmand poteca ce trece pe sub creasta, pe fata muntelui. Curand ajungem inapoi in saua nordica a Vihremului si, de acolo, coboram spre refugiul Kazana, admirand fata nord-vestica a varfului, mult mai spectaculoasa. Un perete de peste 500 de metri uneste firul vaii cu cerul. Visam la rute de catarare, care de care mai fanteziste. Trecand de Kazana, poteca isi schimba infatisarea, trecand pe fata estica muntelui. Depasim o serie de valcele pline de vegetatie ce coboara abrupt catre valea larga in care este situata cabana. Pe ultima portiune prindem poteca urmata de dimineata, inchizand cercul magic al ascensiunii pe Vihren. Revenim la Bansko cu un zambet larg intiparit pe fata si cu sufletele luminate de albul stralucitor al Pirinului, dupa vreo 7 ore de drumetie de prima clasa.

Floare de colti

Duminica dormim pana tarziu, ne ospatam copiosi, strangem alene bagajele si pornim cu greu spre casa. Incurcam putin drumul din cauza unor lucrari de reparatie, dar revenim in traseu, gratie unor oameni amabili cu infatisare de raketi. Alegerea rutei de intoarcere nu s-a dovedit la fel de inspirata, drumul 84, spre Belovo, fiind foarte plin de gropi. Ne ia vreo doua ore si jumatate, dar scapam, in cele din urma si intram pe autostrada spre Burgas. Cei aproape doua sute de kilometri, pana la Stara Zagora trec, insa, mult mai repede si, pe la trei schimbam directia spre nord. Gasim Veliko in lumina puternica a amiezii. Ne topim de caldura, amintindu-ne brusc de campia dunareana spre care ne indreptam. Orasul, despre care auzisem lucruri minunate, ma dezamageste putin prin lipsa facilitatilor turistice. Altminteri, locul este cat se poate de pitoresc. Casele aninate pe coasta muntelui, falezele ce inconjoara peste tot valea Yantrei, istoria de care musteste in tot locul. Vizitam ruinele de pe Tsarevets si regretam lipsa placutelor explicative in engleza - textele sunt in bulgara, rusa si germana. Intinsa pe intregul deal, citadela mai adaposteste azi Catedrala Patriarhala, Turnul lui Baldwin - imparatul latin al Bizantului, executat aici, ruinele palatului tarilor si sala tronului. Zidurile, reconstruite in secolul 20, impresioneaza prin dimensiuni si, mai cu seama, prin aspectul impenetrabil. Pierdem mai mult de o ora trecand cu pasi mici prin cotloanele maretii cetati de altadata, numita, in evi intunecati, a treia Roma. Ne incheiem periplul bulgar intr-o cafenea din apropierea citadelei. Cu aer boem, livresc si vetust, cafeneaua este decorata cat se poate de eclectic, adunand la un loc tot felul de obiecte decorative sau nu, cel mai impresionant, din punctul meu de vedere, fiind o placa de antrenament pentru escalada, agatata de o grinda.

Veliko Tarnovo

Ultima parte a drumului am strabatut-o, fara rabdare, cu pedala acceleratiei apasata peste limita legala, in lumina dulce a amurgului. Trecem, iarasi, surprinzator de repede prin vama si, iata-ne, dupa vreo ora acasa. O tura frumoasa, frumoasa, frumoasa, pe care o recomand tuturor celor care vor sa ia o pauza de Bucegi, Fagaras sau Piatra Craiului, din care, cu siguranta, isi vor aminti o gramada de privelisti, aflati departe de ei...

Harti si infos:

http://travel.valek.net/maps.cgi

http://www.planinite.info/index_ENGL.htm
Restul pozelor:
https://picasaweb.google.com/109442227521660271943/MusalaSiVihren

Cheile Oratii

Vorbind de Podul Dâmboviței, ne gândim, desigur, la faimoasele chei ale Dâmbovicioarei sau la Cheile Mari ale Dâmboviței. Ca de obicei, ce e mai frumos scapă notorietății, lucru explicabil, în cazul Cheilor Orății, prin accesul greu și cerințele deosebite legate de echipamentul necesar. Cheile sau, mai potrivit, Canionul Orății sunt o mică bijuterie a munților noștri, săpate în calcare albe de pârâul Orația, în dealul dituat în nordul localității. Accesul se face din DN73, din dreptul Cetății Orăției.

Coborâm până la baza acesteia, o ocolim către dreapta (nord) și atingem firul văii. Mai departe, continuăm prin albia pârâului, până la capăt. Valea mai poate fi atinsă și pornind din Podul Dâmboviței, de unde urcăm până atingem vechiul drum medieval. Trecem peste punctul de

maximă altitudine, La Cruce, și, în scurt timp, ajungem într-un vad de trecere peste albia

Orăției.

Cheile se prezintă sub forma unei succesiuni de trepte, șaisprezece la număr, de înălțimi variabile (între doi și șapte metri), ce coboară o diferență de nivel de aproximativ o sută cincizeci de metri. În cea mai mare parte a anului, cheile sunt lipsite de apă și pot fi coborâte fără probleme, mai ales că au fost montate spituri chimice și lanțuri deasupra săritorilor mai mari. Sunt prezente, de asemenea, și destule pitoane sănătoase.

Ca materiale, sunt necesare o coardă, preferabil de șaizeci de metri pentru a trece dintr-o singură coborâre mai multe săritori, hamuri și

dispozitive de rapel(nu punem la socoteala, faptul absolut necesar, ca cei care intră în chei să cunoască tehnicile de utilizare a acestora).

Durata de parcurgere a canionului depinde de numărul participanților și de experiența lor.

Consider că pentru o echipă medie ca experiență și echipare, de 4-5 oameni, 2-3 ore este un timp realist. La acesta se adaugă, însă, timpul alocat fotografiei sau pauzelor pentru contemplarea sălbăticiei locului.

Odată începută coborârea, intri într-un peisaj de poveste. Pereți dezgoliți, înalți de zeci de metri, se apropie în unele locuri cât să încapă un om. Piatra, spălată de-a lungul sutelor de ani a luat forme care mai de care mai spectaculoase: jgheaburi, clepsidre, pâlnii, fisuri.

Peste tot se văd urmele lăsate de viituri. Crengi sau chiar trunchiuri întregi, aglomerări de pietre sunt dovada vie a acțiunii distructive a apei - avertisment pentru cei care vor să intre, de a se

informa asupra prognozei meteo. Din punct de vedere tehnic, săritorile nu pun probleme deosebite, fiind ușor de coborât

Primele săritori sunt relativ mici, de câțiva metri și pot fi depășite fie prin ocolire pe deasupra (prima), fie prin coborârea pe trunchiul de copac, solid, blocat în a doua.

A opta săritoare este urmată de alte două, care pot fi depășite într-un singur rapel, pentru a scurta timpii. Acesta este pragul cel mai mare, având o diferență de nivel de aproximativ 20 de metri.

În lipsa unei corzi lungi, se poate coborî prima și regrupa sub ea, acolo fiind plasate spituri, echipate cu maioane.în condiții normale. Unele dintre ele pot fi depășite chiar fără asigurare, cu condiția unei bune tehnici de escaladă.

Penultima săritoare este un jgheab larg, spălat, care are, de multe ori, la bază un ochi de apă ce nu poate fi ocolit. În fine, ultimele două săritori sunt, de asemenea, grupate, astfel că pot fi făcute dintr-o singură bucată. La baza lor se găsește un ochi de apă, de asemenea. Mai departe, valea își schimbă aspectul, gresia moale luând locul calcarului. După câteva zeci de metri, aceasta ne duce în marginea satului Podul Dâmboviței.

Din seria how to ?

Moldoveanu, 22-24 iulie

Dupa ce, in toate iesirile de anul asta, am avut parte de ploaie, gandul unei ture prin Fagaras, cu echipa mare si formata din incepatori, imi cam taie entuziasmul. Imi pun, totusi, speranta in prognoza meteo, care e favorabila. Plecam la drum cu acceleratul de 7.30, Bucuresti - Satu Mare, eu, Adi, Andrei si Dan, dintre cei "mari", Nuca, Ina, Radu, Alex, Laurentiu, dintre cei "mici". Voie buna si prietenie, drumul, care dureaza 4 ore, pare scurt... Le citesc emotia si nerabdarea de a urca pe Moldoveanu in privire si in intrebarile pe care le pun, amintindu-mi de propriile mele ganduri dintr-o vara indepartata cand am plecat sa urc prima data in Fagaras.
In Brasov gasim repede un sofer de microbuz dispus sa ne duca pana la Manastirea Sambata, lucru care ne convine de minune, intrucat trenuri nu prea mai circula pe ruta Brasov - Sibiu, iar cursele auto sunt si ele, destul de rare. Drumul, de-a lungul partii estice a Fagarasilor, este o incantare. Satele, adunate pe vale, dupa tipic sasesc, cu porti mari, zidite, isi itesc in zarea albastra acoperisurile rosii de tigla... Codlea - Zeiden, Sercaia - Scharken, Fagaras - Fogarasch... drumul aluneca frumos, ca intr-o poveste clasica...
La Manastirea Sambata ajungem la ceasul al doilea al amiezei. Nerabdatori sa ne dezmortim si sa ajungem sus, lasam pe alta data vizitatarea lacasului brancovenesc. In plus, nori cenusii urca spre munte si in departare artileria cereasca si-a inceput asaltul. Ne insiram pe drumul forestier si pornim in sus. Prima ora trece repede si, odata cu ea, drumul pietruit se pierde sub poteca ingusta... Trecem peste mai multe poduri de lemn, bine intretinute, castigand treptat altitudine. Pe partea stanga a vaii, opusa noua, o casacada frumoasa ne atrage privirile. Norii au acoperit tot cerul, dar ploaia intarzie sa cada - ce bine ! Trei femei batrane, coboara pe vale. Vorbesc simplu si bland. Vremea-i a bine, norii se indeparteaza. Or fi fost ursitoarele ?! Curand valea ni se deschide si, catre stanga vedem silueta frumoasa a Pietrei Caprei. In fata, Fereastra Mare a Sambetei deseneaza rotund linia orizontului. Inca un pas, ajungem la cabana. Suntem asteptati si primim repede locuri intr-o camera cu paturi, destul de curata... In afara de noi, in cabana mai sunt o pereche, ce mica-i lumea !, pe fata o cunoastem din AEST, si vreo 5-6 turisti din specia porcus turisticus, care au adus cu ei un generator si o combina - maneaua-i mai frumoasa cand linistea e deplina... Ne trecem orele serii preocupati cu masa si cu cate o bere sau un ceai - dupa gusturi...
Ne trezim cu noaptea-n cap, mancam repede, strangem si pornim spre creasta. Cerul e limpede, doar pe fundul vaii sta tolanita o negura cenusie. Urcam repede, cu spor, rotindu-ne privirea printre frumusetile vaii - Coltul Balaceni, casada de pe Muchia Dragusului, Fereastra Mare. Poteca este tivita cu mii de flori multicolore, aerul, imbatator. Oboseala pe care o simtim cu totii este proaspata si vie. Iesim sus pe la 8.30. Creasta ne intampina cu strai gatit. Spre sud, masivul Dara domina orizontul. In nord, Valea Sambetei, ca un balaur rapus, se intinde supusa spre sesurile Tarii Fagarasului. Poposim cateva clipe, prilej de a ne reface resursele si, catinel, incepem urcusul domol catre Slanina sau Budrul, varf pe care-l ocolim aproape. Silueta semeata a crestei Vistea-Moldoveanu, de neconfundat, are un efect magnetic asupra ochilor nostri. Numaram trei obstacole: Galasescu, Racorele, Hartopu Ursului. Un nor buclucas s-a intepenit spre nord-est, atragandu-ne privirile in clipele de ragaz. Coboram in Fereastra Mica si, apoi, reluam urcusul, sustinut, catre Galasescu. Ajungem aproape de varf, cu rasuflarea taiata, dar bucurosi ca putem privi iarasi spre apus, catre tinta drumetiei noastre. Vaile, ce pornesc prapastios din creasta, de-o parte si de alta, adapostesc ochi de cer - lacuri efemere, putin adanci. Trecem pe curba de nivel de pe Muntele Galasescu Mic pe Galasescu Mare, ocolind un varf, in urcus domol. Catre nord zarim Valea Vistisoarei, neimblanzita. Valea dinspre miazazi se asterne mai cuminte, dezvelind privirii pietre albe slefuite indelung de-a lungul erelor geologice. Trupa noastra se cam desira pe spinarea muntelui. Ne regrupam de mai multe ori si urcam, fiecare in ritmul sau. Mai e un pas- Hartopul Ursului. Ajungem sus, pe rand. Pana in refugiul Vistea Mare coboram agale. Placut surprinsi, il gasim renovat, cu acoperisul schimbat, curat si... gol. Ne strangem in cele din urma cu toti. Cobor, impreuna cu Laurentiu, dupa apa. Gasim un izvor, aproximativ in lina refugiului, cam cu o suta de metri mai jos. Toata distractia, cu gasitul izvorului, umplutul a 18 litri si urcusul abrupt, costa aproximativ o ora. Ne incropim o masa pe cinste, in adapostul, din ce in ce mai necesar, al refugiului. Ceata ne invaluie din toate partile si, departe, se aud, in rastimpuri, tunete. Amanam, cuminti, urcare pe varf - oricum nu am vedea nimic. Cei mici isi scot sacii si atipesc pe rand. Noi, ceilalti, ne invartim in jurul refugiului, admirand si incercand cate putin, hornurile de pe fata nordica. Pereti mari, ce loc frumos de catarare, se intind catre Valea Vistei. Orele amiezei trec incet, fara vreo urma ca vremea s-ar imbuna. Pe la patru incepe sa ploua marunt. Intram si noi in refugiu, resemnati. Din cand in cand, deschidem usa refugiului, poate-poate... Gandul bun nu ne paraseste si, pe la 5.30, cerul se mai curata de nori. Ceata s-a ridicat. Pornim in graba catre Vistea Mare. Intram apoi in custura ce-l leaga de Moldoveanu. Cu atentie si emotie, trecem prin Spintecatura si, in 30-40 de minute, ne insiram la poza de varf. Suntem in cel mai inalt punct al tarii. In toate partile, cetatea imensa a Fagarasului ne infatiseaza privelisti de basm. Pe vai, fuioare de ceata danseaza lenes in lumina amiezii tarzii. Abia banuita, seara izvoraste prin codrii de la poale. Suntem toti, imbatati de frumos... Coboram, fara sa ne grabim, inapoi la refugiu. Doua grupui mari se itesc in Portita. Unii isi intind corturile langa refugiu, altii urca spre Vistea, cu gand de a merge la Podragu. Noi ne vedem linistiti de ale noastre. Stam muti, privind cum soarele coboara incet peste Muchia Vistei. Traim clipe de poveste...
Intunericul ne readuce la cele lumesti. Masa de seara, povesti, sacii de dormit imbietori. Cum nu se inghesuie nimeni la refugiu, lasam deoparte corturile si dormim pe priciurile imbietoare.
De dimineata regasim acelasi peisaj. Strangem, cam cu regret, si coboram spre Valea Vistei. Poteca pierde repede altitudine. Valea este de o frumusete aparte. In partea superioara ridica un zid impresionant de peste 50 de metri. O santintela vegheaza intrearea in Portita Vistei, zisa a turistilor. Cooram atenti catre fundul vaii. Ne adunam, pe rand, langa apa unui parau limpede si rece. Fetele, aprinse de efort, zambesc larg, in fundul ochilor, o luminita tainica licare jucaus. Tura noastra s-a incheiat. Frumos. Mai departe, coboram prin padure, pe o poteca frumoasa. Prin luminisuri, ferigi viguroase, pe coastele muntilor, adanc sapate, urmele suvoaielor. Ne contrariem, intalnind un grup, foarte dezlanat, de patruzeci, dupa spusele lor, de tineri, care nu prea stiu regula salutului intre muntomani. Oricum, la o scurta cercetare, nu stiu inca multe alte reguli. Ma intreb care-or fi conducatorii grupului si ce-o fi in mintea lor... Ne vedem de drum, nerabdatori sa ajungem la drumul forestier. De aici, inca o ora si suntem in drumul de tara ce leaga Orasul Victoria de Complexul Sambata. Din fericire, soferul, prevazator, este pe aproape, asa ca pe la doua pornim spre Brasov. O tura cu sincronizare perfecta. In Brasov, prindem, la fix, un tren intarziat si scapam de furtuna ce se dezlantuie in urma noastra...

Aventura in Leaota, 2

View Leaota 1 in a larger map

Cu gustul frustrarii, de la ultima aventura prin Leaota, inca proaspat, pornim spre munte hotarati sa ne atingem obiectivul, mai ales ca de data asta este unul modest: vrem sa urcam pe Valea Badenilor, pana in Curmatura Tancavei si, de acolo, sa coboram la cabana Leaota, urmarind traseul marcat cu albastru in harta Google. In paralel, o a doua echipa, ar trebui sa urce pe Valea lui Coman in Marginea Domneasca si sa coboare prin Romanescu la cabana.

Zis si facut, ne intalnim la 6.30 la autogara IDM, de unde pornesc spre Targoviste curse la fiecare jumatate de ora. Suntem, in prima echipa, eu, Ioana si Nuca, in a doua, Mihu, Laurentiu si Adi. La Targoviste ajungem intr-o ora si jumatate. Soferul, amabil, ne duce catre autogara altei firme, care are curse spre Cetateni. Nu asteptam mult si pornim mai departe. Inca o ora si suntem in comuna Cetateni, locul de start pentru echipa 2, care porneste la drum. Noi ne tocmim cu un nene, care se ofera sa ne duca cu masina pana dincolo de Valea Badeni, scutind vreo 15 km de mers pe jos. Asa se face ca la pe la 11 luam la picior drumul forestier catre cantonul Fagetel.

Valea este de o frumusete aparte: padurea tanara de arini, colorata in verde crud, primavaratic, lasa privirea sa razbata prin ea si sa intrezareasca apa zglobie a Badencei si muchiile ce strajuie valea de o parte si de alta... Ne bucuram de vreamea placuta, numai buna de mers. Cerul este pe jumatate acoperit de nori cumulus, pufosi. Intr-o ora ajungem la intersectia cu drumul ce urca pe Valea Tabrei. Poposim, ragaz de un sendvis, si ne sfatuim in legatura cu vremea. Fetele nu sunt prea incantate de norii amenintatori care se aduna deasupra, colorandu-se, din alb in cenusiu, asa ca hotaram sa scurtam tura pe Valea Tabrei.

Drumul este linistit, urmarind paraul, bine amenajat in prima parte. Trecem pe langa o echipa de muncitori forestieri, care ne linistesc, zicandu-ne ca drumul merge pana sus, in creasta, fara probleme de orientare. Ne avantam increzatori inainte si, nici cand trebuie sa urcam, practic, prin albia raului, nu ne ingrijoram. Mergem inainte. La ora 1, insa, surpriza, drumul se infunda, facand, catre stanga o bretea ce urca vreo 500 de metri, coborand, mai sus, inapoi in firul vaii. Cercetam cu atentie zona, cautand drumul promis, dar nu-i chip: pe aici nu a trecut, in sus, niciun drum. Ochim de jos, catre dreapta, pe piciorul Gruiului, un culoar care pare sa urce in coama, aveam sa aflam, mai tarziu, ca e urma unei avalase, si pornim in sus pe versant. Incercam sa razbatem printr-o vale, dar e imposibil. E plina de busteni, pietre, crengi si buruieni. Urcam, prin dreapta vaii, pe muchie, ocolind mult, in nenumarate bucle. Padurea este de nepatruns. Ce pare de departe o urma de poteca se dovedeste doar un mic luminis, cat sa incapem toti trei... Ne oboseste ca naiba sportul acesta, ce pare fara finalitate... timp de vreo doua ore reusim sa urcam, cu numeroase opriri pentru "orientare", doar vreo suta de metri, diferenta de nivel. Incet, desupra, nevazuti, norii se cuibaresc peste munte... La ora patru, de undeva, de departe, vine semnalul: un tunet anunta cavalcada. Mai avem de urcat vreo 500 de metri diferenta de nivel, plus coborarea spre cabana. Bucuria drumetiei s-a cam stins, odata cu energia risipita aiurea prin boscheti.

Facem stanga-mprejur... Coboram repejor si, cand atingem firul vaii, incepe sa toarne. Furtuna e in toi. Din toate partile artileria cereasca ne asediaza auzul si, uneori, cand ocheste aproape, sufletele... Coboram grabnic prin drumul transformat in albie de rau. Ajungem, la un moment dat, iar, la taietorii de lemne, care sustin ca drumul e acolo, si urca pana in creasta. Doar cand ii cam lamuresc ca viseaza alt drum, recunosc ca, de fapt, e un fel de poteca, care urca prin dreapta, si ca, intr-adevar, nu s-a mai umblat de mult pe ea... Mai tarziu, aveam sa aflam, de la un padurar, ce ne-a gazduit o jumatate de ora in cantonul situat mai jos de Valea Tabrei, ca, de fapt, drumul se bifurca mai jos, pornind pe muchia incercata de noi... Bifurcatia este vizibila, dar am trecut nepasatori pe langa ea, increzatori in spusele tapinarilor. Ar fi trebuit sa ne duca, repede si usor in gol alpin, pe Muchia Gruiului si, de acolo, prin Marginea Domneasca, pe Varful Romanescu... Multumim de iluminare, desi tardiva, domnului padurar, care se oferise sa ne si cazeze, in caz ca am fi vrut sa ramanem... Grabim, insa, spre Badeni, cu gand sa ajungem acasa... nu trece mult si un jeep, coborand din munte, opreste si ne culege din drum. Saru'mana ! Ne duce pana in DN, oferindu-se, de asemenea, sa ne gazduiasca peste noapte daca nu gasim transport... Asteptam 15 minute intr-un magazin si, un alt om cumsecade opreste si ne duce repede-repede pana in Cetateni, de unde, in cateva minute urcam in ultima cursa de Targoviste. Prindem si acolo ultima cursa spre Bucuresti si ajungem acasa pe la 10 noaptea. Urcam intr-un taxi in care se asculta muzica de opera (sic !) si facem o socoteala sumara: in 15 ore am schimbat 8 soferi...

O tura ciudata, care a mers prost, dar care ne-a uimit prin inlantuirea evenimentelor, parca desprinse dintr-un scenariu... Ca sa parafrazez un alt scenariu, ma intreb retoric: "Ce-am invatat din experienta asta ?", si imi raspund, singur, "Nimic !"...

Aventura in Leaota

Îndelung aşteptată, primăvara ne trezeşte din semihibernarea cotidiană, cu dor de munte. Hotărâm să mergem în Leaota, munte despre care ştiam unde este şi cum se ajunge, dar unde, niciunul dintre noi nu umblase vreodată. Ştiam că e prost marcat, că nu sunt cabane şi nici locuri de acces prea bune, că alţi prieteni de munte s-au rătăcit, că zăpada e încă prezentă pe sus, dar îl alegem, sătui oarecum de veşnica destinaţie - Bucegi. Ne strangem vreo zece: eu, Adi, Alex, Cristina, Dan, Mihu, Radu mic, Radu ghiocel, Rusu si Vierme. Din fericire, spre Leaota exista tren la 5 dimineata, care merge bine - e accelerat, asa ca ajungem pe la 7 in Fieni. Obisnuiti cu orele lungi din trenurile de pe Valea Prahovei, ne trezim in ultimul moment ca trebuie sa coboram. Trecem peste pasarela si gasim un microbuz care asteapta pasageri. Dupa o mica tocmeala il convingem pe sofer sa ne duca dincolo de Runcu, pana la Manastirea Adormirea Maicii Domnului. Practic, de acolo mai facem vreo ora pana la cabana. Drumul e lejer, pe drum forestier, prin padurea de amestec in mugur, tivita pe jos cu covor de ghiocei, viorele si branduse. In niciun munte, pe unde am umblat, nu am vazut mai mare risipa de flori primavaratice. Practic, dacă ieşi de pe drum, îţi umpli sufletul de remuşcări - oriunde calci, calci pe flori.

La cabană oprim zece minute, cât să vorbim cu câţiva tineri, veniţi cu atvurile, ce pareau a avea in grija cabana. Sus, intr-o cameră se făcuse foc si se putea sta in conditii acceptabile. Fideli ideii noastre de a traversa in Bucegi, plecam hotarati, catre varful Romanescu. Trecem pe langa stâna aflată în limita pădurii şi, cam intr-o jumatate de ora ajungem pe un prim vârf, inainte de Românescu, deasupra Vaii lui Coman. Oprim de-o poza, pentru ca privelistea e frumoasa. Spre nord se zaresc Bucegii, iţiţi de sub caciuli groase de zăpadă. Spre sud, valuri-valuri Subcarpaţii se întind în depărtare acoperiţi de păduri.

Ne intindem la drum, câte unul, pe Culmea Leaotei, către vârf. Oprim când şi când să ne regrupăm sau să ronţăim un biscuite. Depasim mai multe culmi intinse domol catre sud-est. Adi ramane mereu in urma, dincolo de "obligatiile de coada" a grupului. Deşi e vânt, oprim ades şi îl aşteptăm să ne ajungă. Are un rucsac cât toate zilele, bocanci de iarna, incomozi şi respiră greu. Dar e băiat mare...

Ajungem în dreptul vârfului cu mare intarziere, pe la 4 după amiaza. Cerul, senin pâna la prânz, a căpătat pete alb-gri de nori cirrus. Ştiam, oricum, că prognoza era de ploaie peste noapte. Încerc, într-o pauză, să urc repede sus, dar imi aleg cam prost ruta, căci zăpada mare şi panta înclinată mă fac să renunţ. Ajung din urma grupul, ce trecuse catre Varful Rătei. Depaşim prudenţi nişte pante ameninţătoare, încărcate de zăpadă, mărind distanţa între noi, şi ajungem aproape de vârf, de unde ar trebui sa coborâm către cantonul Rătei. Aici, însă, nu ne hotărâm ce culme - sunt trei - să alegem. Avem două hărţi şi pe una din ele traseul se desfăşoară pe culmea nordică, pe o alta, pe cea din mijloc. Vântul bate din ce în ce mai tare şi cerul s-a acoperit complet. Pierdem aiurea o jumătate de oră, în negocieri stupide. Cei mici - Radu şi Cristina au îngheţat deja - nu sunt echipaţi prea bine - iar pe mine nu mă încântă deloc ideea să-i duc să doarmă în vreo stână. Cum nici eu nu sunt prea hotarât asupra variantei corecte, iau decizia să fac cale întoarsă. Aşa, cel puţin, ajung într-o cabană încălzită, iar peste noapte n-o să mă ude ploaia. Mă urmează, unii mai hotărâţi, alţii mai puţin, cu toţii.

Istoviţi de drum, la întoarcere nu mai urmăm linia de culme, ci ne întindem de-a lungul drumului de car ce ocoleşte peste culmile laterale. Alegere nu prea fericită, căci drumul se bifurcă pe fiecare din ele, iar noi alegem, la un moment dat, fără să observăm bifurcaţia acoperită de zăpadă, varianta ce cobora. Pe lângă Adi, şi Dan începe să aibă probleme de mers. Alex rămâne cu ei, mult în urmă. Urcăm iarăşi către culme, pentru a prinde drumul bun, şi ne întindem, la limita vederii, ca nişte balize umane, pe pantă, pentru ca cei din urmă să nu coboare cumva în vale. Bocancii ni s-au udat, iar vântul se umflă duşmănos. Suferim cu toţii de frig, cei mici mai cu seamă. Îi trimit înainte, însoţiţi de Mihu, să găsească un loc ferit de vânt. Înaintăm greu, noaptea a coborât peste munte, iar luna plină nu ne e de niciun ajutor, abia bănuită printre norii negri. Ne amăgim de vreo două ori, crezând că am atins culmea bună. Din păcate, am părăsit ruta de dimineaţă, aşa că nu ne putem orienta după urme. Pe bâjbâite, la lumina frontalelor, suim iar în coamă şi găsim urmele. De aici o ţinem înainte după ele. Baieţii ramân în urmă cu Adi şi Dan, eu merg înainte cu Mihu, Radu, Cristina şi Vierme. Mergem poticniţi, aşteptând să vedem lumina frontalelor celor din urmă. Într-un târziu gasim culmea cu pricina şi începem să coborâm. Intrăm în pădure fluierând şi repede-repede, ajungem la cabană. Aici e plin de lume adunată în jurul unui foc de tabară. Noi urcăm în cameră să ne descotorsim de bocancii uzi din picioare. Punem de ceai, ne schimbăm, întindem masa şi, în cele din urmă, ajung şi baieţii. Am încheiat o tură ciudată. Bucuria de peste zi s-a cam estompat şi nici cântatul la chitară, nici masa caldă nu ne descreţesc pe deplin frunţile. Adormim pe rând, vârâţi în sacii de dormit, cu somn tulburat de cheful vecinilor nostri de cabana. Dimineaţă ni se confirmă temerea, peste noapte plouase în averse. Ne strângem alene lucrurile şi-o pornim la vale pe acelaşi drum, tivit de-o parte şi de alta de flori. Mergem pe jos până în Runcu, iar de acolo luăm taxiul până la Fieni. În aşteptarea trenului de 5 ne omenim cu câte o ciorbă caldă. Drumul înapoi este vesel, tura asta n-a ieşit chiar cum am dorit-o. Dar nu-i bai, căci ne vom întoarce !

Drumetia si sanatatea

"MUNTELE este inaltul si adancul si adaosul de oboseala proaspata. Muntele este asadar aceasta priveliste in care intru tot mai adanc si care la randul ei intra si ea in mine..."
Lucian Blaga

Toata lumea vorbeste despre efectele benefice ale mersului pe munte asupra sanatatii (fizice si psihice) a oamenilor, desi rareori se spune clar care sunt acestea si, inca si mai rar, se studiaza riguros. Abia in ultimii ani au inceput sa apara studii asupra beneficiilor aduse de drumetie sanatatii.

Putem enumera: reducerea greutatii, prevenirea bolilor cardiace, atenuarea hipertensiunii arteriale, incetinirea imbatranirii celulelor, prevenirea osteoporozei, a durerilor de spate si litsta poate continua...

In privinta ameliorarii greutatii corporale, drumetia face minuni. Daca o simpla plimbare pe jos, timp de peste 20 de minute, mareste ritmul cardiac, atragand dupa sine arderea catorva calorii, abordarea unui traseu inclinat (specific drumetiei) si mentinerea unui ritm timp de patru ore presupune un consum caloric de aproximativ 2000 kcalorii. Nu mai punem la socoteala ca in acest rastimp ne putem delecta cu peisaje minunate, eventual in compania unor prieteni.

Mai mult, in 2004, cercetatorii austrieci au efectuat asupra unui grup de 45 de tineri sanatosi, impartit in doua echipe, care au practicat de trei până la cinci ori pe săptămână, drumetia in Alpi. Prima echipa a urcat pana la o statiune de schi, dupa care a coborat cu telecabina, al doilea grup a urcat cu telecabina si a coborat pe jos. Dupa doua luni, cele doua grupuri au schimbat programul, repetand experimentul. S-a dovedit ca drumetia, asa cum era de asteptat, reprezinta un exercitiu fizic complex, dand rezultate masurabile asupra sanatatii. Ambele grupe au prezentat o scadere cu aproximativ 10% a colesterolului rau. Surprinzator, cercetatorii de la Institutul de Cercetari Vasculare si Tratament din Vorarlberg au descoperit ca si coborarea are propriile ei beneficii. Ascensiunea, singura, reduce nivelul trigliceridelor, dar coborarea este de doua ori mai eficienta in reducerea nivelului zaharului din sange si imbunatatirea tolerantei la glucoza.

Concluzii asemanatoare au fost date publicitatii tot in 2004 la reuniunea de la New Orleans a American Heart Association, cand au fost puse in evidenta efectele celor doua forme de activitate musculara implicate intr-o drumetie montana. Prima activitate, prezenta la urcare, implica miscari de flexie, asemanatoare celor in care "ne aratam muschii"; a doua activitate, prezenta la coborare, implica miscari de extensie, in care muschii au rolul de a frana. Studiului arata, in final, ca ambele forme au un aport fie in reducerea concentratiei de zahar, fie in arderea grasimilor din sânge.

Ambele studii sunt foarte incurajatoare pentru persoanele care nu pot face activitatate aerobica intensa, precum si pentru persoanele suferinde de diabet, care au astfel o reala alternativa la exercitiile aerobice.

O alta directie de studiu se desfasoara in privinta afectiunilor psihice. Astfel un studiu, din 2007, finantat de MIND, o organizatie de caritate care activeaza in domeniul afectiunilor mentale, a demonstrat ca drumetia contribuie la imbunatatirea sanatatii mentale si emotionale. Concentrati asupra oamenilor afectati de depresie, cercetatorii de la Universitatea din Essex au comparat beneficiile unei plimbari in natura prin padure si in jurul unui lac, cu cele oferite de plimbarea printr-un centru comercial.

Evident cercetatorii au realizat ca cei care practica drumetia au beneficii mult mai mari decat cei care merg la cumpraturi, concluzionand ca drumetia reduce depresia, in timp ce mersul la cumparaturi o agraveaza. Rezultatele studiului arata ca 71% dintre participanti raporteaza ameliorarea depresiei dupa drumetie, in timp de 22% au simtit ca aceasta se agraveaza dupa mersul prin mall. Mai mult, 90% au declarat ca respectul de sine a crescut dupa plimbarea in natura, in timp ce 44% au declarat ca acesta s-a micsorat dupa plimbarea la cumparaturi, iar 88% au declarat ca dupa drumetie li s-a imbunatatit starea psihica, in timp ce 44.5% au declarat ca se simt mai rau dupa plimbarea la mall.

American Hiking Society, o organizatie nonguvernamentala care promoveaza drumetia a publicat un material, bazat pe studii sustinute de asociatii de lupta importriva diabetului, a bolilor cardiace si a bolilor pulmonare, numit "Beneficiile drumetiei asupra sanatatii" (“Health Benefits of Hiking”). Materialul sustine si demonstreaza ideea valorii exceptionale pe care o are drumetia montana pentru imbunatatirea starii de sanatate. Materialul a avut un puternic impact asupra opiniei publice, ducand, dupa 2006, la nasterea sintagmei "drumetie pentru sanatate". Astazi exista numeroase produse care promoveaza conceptul, alaturi de reviste si siteuri care si-au creat sectiuni speciale, dedicate acestui subiect.

Articolul de fata nu ar fi complet fara a prezenta si riscurile la care ne poate supune drumetia. Coborarea induce de doua ori mai multa presiune decat mersul pe plan drept, asupra articulatiilor si in special asupra genunchilor. Acest risc poate fi, totusi atenuat, prin incarcarea mai atenta a rucsacului si eliminarea lucrurilor inutile, prin utilizarea betelor de trekkinkg si prin incetinirea miscarilor, astfel incat o parte din energie sa fie preluata de muschi. Pasind rar, cu pasi mici, pozitionand corect picioarele (fara a sari) si coborand in in zig-zag, pot fi reduse si alte riscuri de accidentare, precum si consecintele pe termen lung date de iritarea articulatiilor: bursita si artrita. Un factor apreciabil in evitarea acestor neplacute consecinte este incaltamintea. Bocancii de hiking trebuie sa aiba o talpa groasa, care sa absoarba socurile si sa protejeze impotriva denivelarilor, si sa sustina glezna impotriva miscarilor accidentale. Preferabil ar fi sa permita si o buna circulatie a aerului, pentru a mentine piciorul uscat, respectiv sa asigure impermeabilitate, dat fiind ca, ades pe munte, trebuie traversate ape.

Bucegi, sub streasina toamnei

Cand celelalte planuri de munte cad, mergem in Bucegi... e deviza noastra recenta. Cum in Buila nu prea ma lasa inima sa merg cu ploaia anuntata de meteorologi si cu soborul saracit, pun planul B(de la Bucegi) la bataie. Sambata de dimineata urcam in trenul de 7 (mai nou nici la accelerat nu mai gasim locuri), eu, Ioana, Radu si Andrei, iar la 10 fara suntem deja in Busteni. Ne intalnim cu Cici, prietenul nostru din Bran si pornim copacel catre cabina. Planul e sa urcam repede cu cabina si apoi sa mergem pe la Omu si sa coboram pe Valea Gaura in Bran. La telecabina, insa, prima surpriza a zilei: coada de zile mari. De neinteles pentru noi, privind in sus la ceata care acopera masivul. Propunerea de a merge pe jos este repede combatuta: nu avem timp sa ajungem pe zi in Bran (de parca asta a fost vreodata o problema). Asa ca asteptam si asteptam si asteptam vreo doua ore. Urcam repede apoi (12 minute) si suntem sus la 1 de dupa amiaza. Trecem val vartej pe langa Babe si Sfinx si ne pierdem in ceata spre Omu. Drumul e o adevarata placere. Vantul nu bate atat de tare cum asteptam, iar de frig nici vorba. Tot sa mergi. Dar atat, pentru ca privirea se blocheaza repede in negura. Trecem peste Saua Sugarilor, apoi pe sub Cerdac si vedem prin ceata rarefiata Acele Morarului. Usurel, valurile de ceata se topesc sub vantul hotarat. Eu hotarasc sa nu mai ocolesc de asta data varful Ocolit si urc catre stanga, sustinut. Ceilalti se insira alene pe drum.
Norii fug repede dezvelind pret de cateva clipe privelisti de vis. Sus pe varf am un moment de deruta - Cabana si Varful Omu se vad... in jos... Imi amintesc de disputa cu Rusu si ii dau acum dreptate, desi cred ca nici el, ca atatia altii, nu cred sa fi urcat pe acest varf. In fata cabanei, inchisa peste iarna, poposim in compania unor sandvisuri delicioase si a unor biscuiti binefacatori. Ne urnim grabnic apoi catre Saua Hornurilor. Privirea se intoarce ades in urma, catre silueta frumoasa a Omului. In sa hotaram sa mergem peste Scara, pe culmea Tiganesti si sa coboram pe Clincea Prea frumos s-a facut cerul ca sa nu stam cat mai mult sus. Pasii ne indreapta catre Scara pe care urcam aproape in fuga. Abia o jumatate de ora de la Omu pana aici. Norii s-au cam risipit, iar pe varf (de forma unui mic platou) avem o perspectiva minunata asupra zonei nordice a masivului... Bucsoiul, mai cu seama, se arata semet si insingurat...
Coboram repede, catre est deasupra caldarii Tiganesti, lasand catre stanga poteca ce coboara pe Ciubotea si ne continuam drumul catre nord. Siruri de stanci puternic metamorfozate ne insotesc de ambele parti. Sunt surprins de pitorescul zonei. In vale stau adunate apele sarace ale Lacului Tiganesti, singurul natural din masiv. In urma noastra zidul de piatra al Scarii. De jur imprejur turnuri de cetate. Sfincsi si babe sa tot numeri. Soarele in cumpat peste spinarea Pietrei Craiului. De atata frumos si rododendronii au innebunit si au inflorit a doua oara... Depasim, beti de frumusetea momentului, cateva culmi paralele si ne coboram pronuntat pe Clincea. In marginea padurii poteca se lasa ghicita, dar o dibuim printre molizi. Trecem de Poiana Clincei si urma de bordei ciobanesc de aici, evitam poteca pronuntata catre stanga si mergem prin desis tot inainte. O mica saritoare ne scoate din monotonia potecii. O "sarim" si intram de-a binelea in padure. Drumul e frumos, padurea se inalta treptat, poteca se lasa alene spre vale. Seara izvoraste din vai. Un indicator ne pune pe jar: 3 (trei) ore pana la Bran. Noi am plecat deja de 2 ore jumate de la Omu si erau socotite patru, asa ca banuim ceva putred la mijloc. Ne pregatim frontalele si continuam. Ne dor talpile de atata coborat, dar promisiunea ciorbei pregatita de Iulica ne misca inainte. O rupem ades la fuga, incurajati de pantele domoale si ingrijorati de timpul inca mare pe care-l mai avem de mers. Surpriza, insa, dupa doar o ora ajungem la partia de schi din Bran. Gata. Inca 5 kilometri si suntem in Predelut, acasa la Cici. Drumul prin sat il facem la lumina frontalelor. De-o parte si alta, meri grei de rod ne ispitesc din intuneric. Mancam pe saturate. Mere rosii, mere galbene, mere puzderie. Ne dor dintii, dar nu rezistam nici unei tentatii. Descoperim de fiecare data alt gust... Romania, trista tara vesela, importatoare de mere, e totusi tara merilor...
Pe la 8 seara ajungem in casa prietenului nostru. Ne bucuram de dusul cald, de masa buna si vinul prietenos. Mergem la somn pe rand, inainte de miezul noptii...
Duminica ne trezim tarziu si cu dureri de picioare. Cum timpul nu ne mai permite, hotaram sa ne plimbam peste Magurile Branului. Drum frumos, printre frunze si mere rosii. Facem poze cu nemiluita. De sus, printre valuri de ceata, admiram indelung Scara si culmile nord-vestice ale Bucegilor, pe unde am trecut ieri dupa amiaza. De cealalta parte Craiul se ascunde in neguri. Peste tot flori - de vara, de primavara, de toamna... Coboram agale, luand ca reper Castelul Branului. Tura noastra se incheie in fata castelului, in apropierea locului unde a fost depusa cu multi ani in urma inima reginei. Lesne de inteles de ce, pentru ca si inima mea este legata de aceasta minunata zona...

Retezat 17-20 august 2009

Astetpam tura din Retezat de prin iunie, de cand, in buna traditie, ne stabiliseram turele de peste vara, ca pe o rascumparare a turei din 2001, ramasa mie ca cea mai ploioasa amintire din munti. Culcati pe cer senin si pat de muschi pe malul Lacului Bucura, ne-am trezit pe la 4 de dimineta plutind, literlamente, pe apele lacului, crescut in cateva ore. Cu toate lucrurile ude si noi uzi pana la piele am dormit atunci vreo 2 nopti fara sac si fara izopren, doar cu hainele de pe noi, uscate de caldura corpului. Timp de 5 zile singura caldura pe care am simtit-o a fost cea din inimile noastre pe cand urcam varfurile Retezatului: Peleaga, Papusa, Retezat, Bucura, Judele...
De asta data plecam fara cort, urmand sa stam la cabanele Buta si Gentiana. Echipa e plina de veselie: eu, Budinca, Simona, Vierme si Mielu. Trenul de noapte ne poarta in burta ca un balaur, furisandu-se peste campii, dealuri si vai. Orele noptii trec repede si ajungem la Petrosani odata cu zorii. In jumatate de ora avem legatura la Lupeni, iar acolo, gasim repede o ocazie care ne duce dincolo de Campu lui Neag, pe drumul forestier pana aproape de cabana Buta. Ajungem acolo in timp record pe la 11 de dimineata, ne cazam, mancam un pic si, drept siesta, ne culcam sa recuperam orele pierdute peste noapte. Pe la 3 dupa amiaza ne trezim cu pofta de drum, asa ca pornim avantati catre Piule. Trecem prin marginea padurii peste vreo doua picioare de munte si patrundem intr-un valcel inclinat, plin de grohotis. Multe flori de mac galben si de omeag puncteaza albul vaii. Urcam incet, oprindu-ne ades sa ne potolim rasuflarea. Privirea incepe sa distinga in spate, catre nord siluetele elegante ale Papusii si Pelegii. Dupa vreo 2 ore si jumate ajungem intr-o culme inierbata intre varfurile Piule si Plesa. De acolo pana pe varful Piule (2081m) mai sunt doar 5 minute...
Coboram repejor, manati si de norii care acopera incet tot cerul. Revenim la cabana pe acelasi drum, oprindu-ne din cand in cand sa mancam afine. Seara se scurge incet, norii se imprastie, iar cerul se umple de stele.
Marti de dimineata pornim cu gandul de a ajunge pe Piatra Iorgovanului, completand astfel tura in Retezatul Mic. La 9.30 ajungem in Saua Plaiul Mic, unde vederea, printre cele mai cuprinzatoare din Retezat, cuprinde insirate varfurile Custura, Papusa, Peleaga, Bucura, Judele si Slaveiul. Noi ne indreptam catre vest pe lunga culme a Dracsanului, plina de jnepeni mari si vigurosi. Dupa vreo ora peisajul se schimba: intram intr-o pajiste alpina, plina de oi (aflam mai tarziu ca in turma erau doua mii). Catre dreapta se zareste varful Retezat, iar Piatra Iorgovanului incepe sa creasca inaintea noastra. Spre Peleaga incep a se invartosi nori din ce in ce mai negri. Ne continuam drumul pe sub varfurile Dracsanului si Scorotei si ajungem, dupa vreo trei ore, in valea in care isi are izvorul Jiul Romanesc, sub Varful Albele. Temandu-ne de schimbarea vremii hotaram sa facem cale intoarsa. Cautam trecerea spre Culmea Piule-Plesa, cu gand de a cobori pe la Lacul Buta, dar desisul jnepenilor ne descurajeaza in cele din urma, asa ca revenim pe poteca. Cerul se inchide incet-incet; grabim pasul, dar cand trecem de Saua Plaiului Mic, vremea se indreapta, asa ca trecem catre dreapta, pe curba de nivel, catre Taul Butii, situat pe al doilea circ glaciar al vaii. Ne oprim deseori, cautand prin tufele de afin ce a scapat de culegatorii prezenti in numar mare, care aduna cu "pieptenii lor" toate fructele... Pe malul lacului poposim mai mult, profitand si de faptul ca gasim semnal gsm si putem vorbi cu cei dragi de acasa.
Revenim la cabana pe la orele 3 dupa amiaza. Cerul este insorit pe de-a intregul. Ne bronzam in curtea cabanei in timp ce gatim la primus. Dupa masa, drept siesta, atipim vreo doua ceasuri...
Spre seara ne punem iar bocancii si plecam sa cautam ceva afine sau zmeura... in zadar. Ne resemnam cu o bere Hategana, sub cerul ce sta sa cada sub greutatea miliardelor de stele.
Miercuri ne trezim pe la 4, cu gandul de a prinde rasaritul cat mai sus si de a evita nebulozitatea de la amiaza. Strangem repede, infulecam cate ceva si pornim la lumina frontalelor, astfel ca la 6.30 trecem de Saua Plaiul Mic. Pornim catre dreapta, luand ca reper masivul varf al Custurii. Urcusul este bland lasandu-ne timp pentru a ne bucura de frumusetea privelistii. Dupa vreo 3 ore de la pornire ne lasam catre stanga, evitand varful, pentru a prinde Custura Papusii. Trecem cu atentie peste zone intinse de grohotis si intram in frumoasa custura. Poteca suie si coboara mici diferente de nivel, lasand, de-o parte si de alta, privirea sa se bucure de salbatice vederi. Cerul incepe sa se tapeteze cu nori albi si pufosi. Coboram accentuat in Saua Custurii si recuperam apoi, din greu, urcand pe Papusa. Ceea ce pare a fi varful se dovedeste de doua ori doar un tanc proeminent. Trecem pe rand de amandoua si ajungem, pe rand, sus.

Ajuns mai repede pe varf, ma bucur pret de o jumatate de ceas de o liniste perfecta. Spre rasarit, in valea Raului Barbat, si in nord, in Valea Rea, stau aninate cateva lacuri mici. In vest, sub varf, Taul Pelegii se intinde in soarele bland de sfarsit de vara. In toate partile, varfuri masive, inalte, stau stranse ca la un sobor venit sa ne intampine solemn in ceasul inalt al amiezii. Ma simt, ca de obicei, patruns de un ascuns si deplin sentiment de piosenie in fata lor. Glasul interior sopteste, in limba lui tainica, necunoscuta nici mie de-a intregul, un psalm inaltator.

Loc prielnic, poposim aici mai indelung, regrupandu-ne dupa urcusul destul de solicitant. Pornim apoi catre vest, coborand in Saua Pelegii. De aici poteca suie repede pe fata estica a Varfului Peleaga. Intalnim oameni, manati ca si noi de dorul potecilor. Multime de staini: unguri, cehi, polonezi, nemti, romani mai putini. Pe varf sunt zeci de persoane de toate varstele si natiile, ca la un pelerinaj.
Ne inghesuim intr-o poza de varf si pornim in jos, catre Coltii Pelegii. Depasim inca un varf, presarat de blocuri mari de piatra si ajungem intr-un tarziu in Curmatura Bucurei. Din valea Pietrele se ridica valuri dese de ceata albicioasa. O indefinita stare de neliniste ne cuprinde. Privirea nu razbeste nici inainte, nici inapoi; mergem inainte, ca din inertie. In vale ne regrupam si coboram asteptandu-ne pe rand. Alti oameni urca apasati de rucsacuri grele catre Bucura. Noi trecem pe langa Lacul Pietrele, prin multimea de jnepeni si ajungem in pragul serii la cabana Gentiana. Suntem franti de oboseala, dar bucuria acestei zile ne infloreste pe chip sub forma de zambete. Cu gand sa mai pacalim cateva ore somnul ne facem de lucru pe langa pricuiir. Mancam pe indelete, bem ceai si jucam whist. La zece noaptea suntem in saci.
Joi de dimineata ne strangem lucrurile si spunem la revedere Retezatului. Coboram pe vale, trecem pe langa Cascada Lolaia si oprim la Carnic, de unde ne culege un microbuz, care ne duce la tren in Ohaba. Cu greu, ajungem in Simeria, iar de acolo luam un tren de noapte spre Bucurestiul cotidian, prafuit si fierbinte.

Negoiu, 18-22 iulie 2009

O permanenta a turelor in Fagaras este, se pare, vreamea capricioasa...pornim la drum, sambata dimineata, cu prognoza meteo negativa pentru duminica si luni. Suntem sase: eu, Ioana, Adi, Rusu, Bogdan si Andrei. La Brasov ajungem cu acceleratul de 7.30, la clasa I, ca la a II-a se terminasera locurile... rezervarea la cursa Brasov - Sibiu nu ne e de nicun folos pentru ca autocarul intarzie, pe motiv de defectiune... in cele din urma ne urnim spre Porumbacu, apeland la o solutie de rezerva, un microbuz venit sa preia pasagerii autocarului stricat. Cu toata taraganarea ajungem in Porumbacu de Jos pe la 3 si ceva. Ne intelegem repede cu cineva sa vina sa ne duca pana "La cariera" si ne asezam la umbra sa ne dezmortim si sa mancam cate ceva. Dupa o ora de asteptare sunam si aflam ca s-a stricat masina. Soarele arzator (peste 35 de grade) si drumul lung (aprox. 22 km + poteca prin padure) apar ca singurele lucruri sigure ale zilei... Pornim incetisor catre Porumbacu de Sus, cu viteza de rama... spre norocul nostru zarim in fata unei porti o camioneta. Ne intelegem reepde cu proprietarul si iata-ne in goana catre munte.
Trecem in revista, pe rand, varfurile si vaile nord fagarasene: de la Suru, pana la Serbota si catre caldarile Balei...
De-a lungul drumului, dincolo de Prombacu de Sus, de-o parte si de alta, noi constructii ne insotesc pana sus in munte. Dupa 40 de minute ajungem la cariera, trecand peste mai multe rupturi provocate de torente. De aici, drumul devine mai simplu: ne luam in spinare rucsacurile si pornim in sus. O vreme urmam drumul dorestier, apoi imbratisam poteca ce urca in largi serpentine pe Muntele Serbotei. Lumina cade piezis, dinspre dreapta mangaindu-ne privirile cu raze blande si umbre tainice... ne insoteste o vreme sunetul Serbotei, apoi cel al vantului schimbator, anunatand, ca o rea presimtire, schimbarea vremii...

La cabana ajungem inainte de ora 8, la timp pentru a ne bucura de apus... intindem repede corturile, dam drumul la primus si ne asezam la masa. Noaptea fagaraseana coboara repede si deplin, invaluindu-ne intr-o patura groasa de mister. Adormim cu gandul la ziua de maine. Peste noapte ne trezim de mai multe ori si admiram cerul perfect, smaltuit cu milioane de stele. Pe la 5 dimineata, peste Muchia Tunsului, rasare sfioasa luna noua. Dinspre apus, din Valea Oltului razbat pana la noi luminile fulgerelor. Asteptam cu speranta ca vantul o va indeparta, dar, pe la 7, furtuna ne inghite ca un balaur intunecat. Fulgera si trazneste, vantul sufla violent, iar ploaia cade din belsug. Stam ca potarnichile in cabana la o masa si bem ceai. Incet orele trec, furtuna se mai domoleste, dar nicio sansa de inseninare. Ne trecem vremea intre jocul de whist, visinata lui Andrei si afinele care abunda in jurul cabanei. Din timp in timp iesim afara si privim inciudati catre cerul inchis. Doar in amurg, catre vest se iteste soarele, printr-o spartura, vlaguit si indepartat. A doua noapte o petrecem infrigurati, gandindu-ne ca si a doua zi am putea sta degeaba langa corturi. Deja planurile noastre de a merge pe creasta pana la Suru sunt zadarnicite.

Luni dimineata nu pare a se fi schimbat ceva... ceata ne invaluite din toate partile, iar vantul nu reuseste s-o ridice decat putin si pentru cateva minute... Pe la 9 ne luam rucsacurile de tura si pornim catre Piatra Pranzului, cu gand de a ajunge spre Negoiu. Ciobanii din Valea Saratii ne dau o speranta - sunt cu oile la pascut si ne spun ca spre amiaza se va lumina... Dupa vreo ora jumate ajungem la Piatra Pranzului, in punctul in care traseul spre Negoiu se desparte de cel care trece prin Strunga Ciobanului catre Lacul Caltun. Hotaram sa amanam urcarea catre amiaza, pentru ca in departe se aud tunete. Urcam incetisor strunga si trecem de cealalta parte a muntelui. Ne continuam drumul printre blocuri mari de piatra si dupa inca vreo ora si jumatate ajungem in Portita Negoiului. Asistam la spectacolul minunat pe care ceata ni-l ofera, invaluindu-ne pe alocuri si apoi dezvaluind privelisti ametitoare de o rara frumusete. Coboram repede catre refugiul Caltun, unde ne odihnim pret de trei sferturi de ora, asteptand imbunarea vremii. Cum niciun semn nu se arata pornim incetisor catre varf. Alegem pentru urcare Strunga Dracului. Ne strangem betele de treking si ne intrebuintam de maini pentru a urca diferenta de aproximativ 200 de metri. In jumatate de ora ajungem in mica sa de deasupra hornului si apoi urcam repede catre varf. In stanga privirea este atrasa de Valea Negoiului, luminata intens de soare. Catre varf, insa, ceata este nepatrunsa. Ajungem la varf catre ora 3 si jumatate. O fotografie de grup, cateva discutii cu un grup de turisti veniti dinspre Balea si apoi, catre vale. Coboram repede pe versantul vestic si, dupa 30 de minute, ajungem in Saua cu Popasul lui Mihai. Custura Saratii coboara in fata noastra purtandu-si fetele expuse catre apus. Ne luam gandul de la ea si coboram spre nord catre cabana Negoiu. Frumosul Ac al Cleopatrei ramane repede in urma. Trecem in graba si de Piatra Pranzului. Intre timp soarele a biruit ceata, iar Valea Saratii ni se dezvaluie in toata frumusetea ei. Trecem peste tapsanele inierbate ale caldarii glaciare, intram in Poteca Zmeilor si la ora sase suntem inapoi la cabana, incantati de plimbarea noastra pe cel de al doilea varf al tarii. Seara trece repede, suntem obositi de drum. Cerul este promitator si somnul vine repede, iar noi alunecam catre tara viselor...
Marti dimineata strangem incetisor corturile, ne facem rucsacurile si o luam alene catre vale. Soferul intarzie si ne trecem vremea cercetand rocile din albia raului Serbota. In cele din urma pornim si ajungem catre 3 dupa amiaza la drumul national Brasov - Sibiu. Facem autostopul si reusim sa prindem acceleratul de 5.30 catre Bucuresti. Tura noastra se incheie, ca de obicei, cu discutii despre urmatoarea iesire. Ne asteapta o saptamana intreaga in Retezat !

Piatra Craiului 3-5 iulie 2009

"...si-as vrea sa vii si tu, sa mergem impreuna,

sa impletim acolo a Craiului cununa..."

Plecam , in ciuda prognozei meteo, hotarati sa strabatem creasta Pietrei Craiului, alta tura nefinalizata de anul trecut, cand, in noiembrie, ne-am trezit cu o ploaie de zile mari ce ne-a stricat toate planurile... Baietii, hotarati sa-si faca incalzirea, pornesc de dimineata: Rusu cu Sorin prin Busteni pe Valea Azugii si, de la Diham, spre Rasnov, Adi, Vierme si Bogdan pe la Zarnesti, prin Zanoaga. Dupa ce se intalnesc la refugiul de la Curmatura, urca pe Turnu si strabat segmentul de creasta, insotiti de nori si tunete, pana in Padina Popii. Eu, cu Ioana si Mihu ajungem spre seara cu chiu cu vai (a se citi cu trenul personal). Vremea ne da de stire in Poiana Zanoaga ca nu e de acord cu planurile noastre...

Sambata de dimineata ne lamurim si noi ca ziua nu e tocmai buna pentru creasta: grup mare, nori cu nemiluita, ceata si vant... Ne resemnam in fata unei cani de cafea si, pe la 10 pornim catre Saua Crapaturii cu gand sa urcam macar Piatra Mica. Facem, insa, stanga-mprejur in ritmul tobelor celeste. Ne facem de treaba pe la cabana cu cateva cani de ceai si un pachet de carti de joc. Dupa amiaza, cerul pare a se limpezi, asa ca ne montam repede spre Piatra Mica. Urcam sustinut si dupa patruzeci de minute atingem varful Piatra Mica(1816 m). Trecem repede, pentru ca tobele incep iarasi sa bata. Micul platou e plin de flori, care mai de care mai imbietoare: garofite, clopotei, cornuti, flori de nu ma uita. Pierduta sub un colt de piatra o Garofita Pietrei Craiului se arata, timid, privirilor... La cruce facem in fuga o poza, sa fie, si pornim spre Poiana Zanoaga. Coboram repede (aprox 15 m/ minut), amintindu-ne de aceeasi coborare facuta in februarie, cu gheata sub bocanci si noaptea peste capete... De aici pana la refugiu poteca e drum de placere. Ne trecem seara cu cate o bere si planuri pentru luna septembrie.

Duminica vremea pare mai relaxata, dar creasta este invaluita de nori, asa ca hotaram sa coboram prin Valea Crapaturii( traseul nu este marcat, dar poteca, pe care o prindeti in josul Poienii Curmaturii, va scoate usor in Prapastii, oferindu-va prilejul de a gusta un ceas de liniste) pentru a asista la demonstratiile pregatite de Salvamont Zarnesti cu ocazia implinirii a 40 de ani de functionare. Lume multa, multi veterani, oameni de munte. Doua tiroliene stau agatate intre versanti. Alpinisti de 60-70 de ani se catara cu bucurie in concursul rezervat batranilor. Avem prilejul de a vedea la un loc legende vii ale alpinismului romanesc. In programul manifestarii, o demostratie de salvare cu elicopterul, intrat pe firul Prapastiilor pana deasupra noastra, ne taie rasuflarea. Cateva ore asistam uluiti la spectacol printre strigate de uluire si aplauze...

Drumul de intoarcere, este mult mai lung decat la venire. Plecam catre casa un pic abatuti. Maria Sa nu ne-a lasat nici de asta data sa ne indeplinim planul, dar nu-i cu suparare. O sa-l regasim bucurosi peste cateva zile, cand ne vom intoarce cu gandul spre alte poteci...