Cine se teme de urs ?

SPECIA Bruna

Ursii formeaza o familie de mamifere terestre de talie mare, cu membre scurte si masive, cu gheare lungi, neretractile. Desi numara doar 8 specii, Ursidaele sunt raspandite pe aproape tot globul pamantesc.

Ursii bruni, stiintific numiti Ursus arctos, traiesc in emisfera nordica, din Kamceatca pana in Alaska, numarand, in prezent, 10 subspecii, de la micutul urs sirian, pana la marele grizzly din Kodiak.

Ursul carpatin, o subspecie aparte, dupa parerile unora, traieste, in salbaticie, maxim 25 de ani. Masculul adult cantareste, in medie, intre 140 si 350 de kg. In lungime masoara intre 1,7 m si 2,5 m, de la coada la bot, putand avea o inaltime, la greaban, intre 95 si 150 cm.

Ursul brun are blana lunga si deasa, cu doua rânduri de peri, spicul si puful. Desi culoarea de baza este cea brun-cafenie, variatiile sunt dosebit de mari, de la roscati la cei aproape negri, in functie de anotimp. Unele exemplare prezinta pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevarat guler, asemanator cu cel al ursului gulerat din Himalaya. Coada este scurta, iar urechile, rotunjite si ochii mici. Dentitia este tipica de omnivor, cu canini puternici si molari rotunjiti.

Solitar si predominant nocturn, traieste in padurile mari de fag si brad, de la munte sau de la poalele acestora. Isi face barlog in pesteri, pe sub arborii cazuti sau in desis, in care, iarna se adaposteste permanent, cazand intr-o stare de letargie. In acest timp, ursul nu mananca nimic.

Sezonul de imperechere este intre lunile mai si iulie. Dupa o gestatie de 7-8 luni, femela naste 1-3 pui. Acestia raman alaturi de mama in primii 2-3 ani de viata, pana la nasterea urmatoarei generatii.

Ursul este un animal inteligent si foarte oportunist. Nu are o vedere prea buna, este miop, insa are un miros foarte fin, apreciat a fi de 300 de ori mai acut decat al omului. Poate alerga rapid pe distante scurte (~40 km/h), se catara cu mare indemanare si este un foarte bun inotator.

Animal omnivor, este un mare amator de jir sau ghinda, pentru care face uneori deplasari destul de lungi. Mananca cu placere ciuperci, pere, mere padurete, facand mari pagube in livezile cu arbori fructiferi. Coacazele, murele, zmeura sunt, de asemenea, in meniu, alaturi de porumb si ovaz. Marea lui slabiciune este mierea albinelor, pe care o fura de cate ori are ocazia, in ciuda intepaturilor. Ursii consuma, de aemnea, insecte, mici animale si cadavre, foarte rar vanand animale de talie mare. Uneori dau iama prin stani, cazandu-le prada oi, cai sau magari.

ECOLOGIE

In ultimii 50 de ani, statutul ursilor din Romania s-a modificat de mai multe ori. Initial persecutati, ca daunatori, ursii au devenit treptat importanti pentru valoarea lor cinegetica (suma totala platita pentru vanarea ursilor in Romania insumeaza 15-20% din totalul sumei obtinute din vanatoare la nivel national), fiind impuse masuri speciale pentru vanatoarea lor. Astazi, desi considerati o specie in pericol, conform Conventiei de la Berna, pot fi vanati conform criteriilor din perioada comunista.

Fapt este, indiferent de legi si oameni, ca Romania este detinatoarea celei mai mari populatii de urs din Europa (exceptand Rusia), prezenta permanent si ocazional pe cca. 52 000 km2. Aceasta suprafata rerpezinta cca. 20-25% din suprafata Romaniei fiind localizata in zonele de deal si de munte ale Carpatilor. Conform estimarilor autoritatilor, exista, in Romania, aproximativ 6000 de ursi, numarul dat de specialisti fiind, insa, cu 25%-30% mai mic.

Specia, in ciuda cifrelor, este amenintata de o serie de factori: dezvoltarea infrastructurii, lipsa coordonarii investitiilor din turism cu nevoile legate de conservarea mediului, modificarile repetate ale legislatiei privind managementul conservarii faunei in Romania, lipsa capacitatii institutionale de implementare la nivel national, regional si local. Nevoia normala de dezvoltare, mass-media, care accentueaza, in mod aberant, conflictele dintre oameni si ursi, populatia, slab si gresit educata, pun o presiune uriasa asupra ecosistemelor naturale, omitand ca elementul cheie al pastrarii unei populatii de ursi sanatoase, din punct de vedere ecologic, este dimensiunea acesteia, corelata cu dimensiunea arealului natural ocupat.

In conditiile distrugerii sau segmentarii arealului, aproape tot ce stiam despre relatia dintre oameni si ursi s-a schimbat. In mod normal, in salbaticie, ursul evita contactul cu oamenii. In zonele turistice, insa, ursii cauta prezenta oamenilor, asociind-o, evident, cu hrana. Prezenti la periferia oraselor, ursii renunta la modul lor natural de hranire si, fiind foarte oportunisti, se hranesc din gunoaie. Acestui fapt, oarecum normal, i se adauga, insa, si altele mult mai daunatoare, cum ar fi "mituirea" lor, cu mancare, pentru poze.

HOMO TURISTICUS VS URSUS ARCTOS

Sigur, intr-o confruntare directa, omul nu are nicio sansa. Totusi, el este cel care trebuie sa ia deciziile corecte in intalnirile neprevazute. Mare la stat, ursul are o psihologie simpla. Cateva reguli "de bun simt" pot rezolva, uneori chiar inainte de a se produce, conflictele cu ursii.

Ursului nu-i plac oamenii...
Sub nicio forma, nici ca musafiri, nici ca adversari, nici ca hrana. In marea majoritate a apropierii de om, ursii evita intalnirea cu acesta, ocolindu-l. Ca dovada, putini se pot lauda ca au vazut ursul in timpul unei drumetii, desi au trecut prin zone pline de urme.

Ursul cauta, intotdeauna, de mancare...
Astfel, va fi atras de cele mai fine mirosuri, nu numai de mancare, dar si de produse cosmetice sau gunoaie. In cazul camparii, in zone vizitate de ursi, o solutie, aproximativa, este suirea alimentelor in copac, sau in perete, ori pe stanci. Tinute in cort, ele sunt un adevarat magnet pentru nasul antrenat al vesnicului infometat. De altminteri, aceasta situatie genereaza cele mai multe neplaceri turistilor.

Ursului nu-i plac surprizele...
Prin urmare, fara a face zarva, drumetii trebuie sa-si semnaleze prezenta, vorbind indeajuns de tare, mai cu seama in zonele cunoscute ca populate de ursi. Contactul cu ursul trebuie evitat, chiar daca acesta este calm si, aparent, inofensiv, ocolindu-l la departare, pentru a nu incalca cea de a patra regula...

Ursului nu-i place inghesuiala...
Unii sunt mai toleranti, dar majoritatea au un spatiu "personal", dincolo de care, prezenta umana este perceputa ca amenintare. Un potential periculos il are situatia in care ursul doreste sa se retraga, iar omul ii blocheaza calea.

Ursul evita grupurile...
Analizand cazurile de atac, expertii au ajuns la concluzia ca ursul nu ataca grupuri mai mari de trei persoane. Sigur, aceasta este doar o constatare statistica, nicidecum un adevar fundamental. Observatia poate, totusi, sa-i linisteasca pe cei care tremura in grup de teama mosului Martin.

Pe langa situatiile, cele mai numeroase, in care intalnirea cu ursul tine de frumusetea unei drumetii pe munte, se intampla si cazuri nefericite in care ursul, din diferite cauze, ataca. In mod evident, orice om aflat intr-o astfel de situatie se teme. Teama, insa, nu trebuie sa se transforme in panica, pentru ca aceasta duce, in cele mai multe cazuri la decizii gresite. Nu exista o reteta pe care sa o aplicam in aceasta eventualitate, parerile, asupra celei mai potrivite tactici fiind impartite.

O buna parte dintre cunoscatori, recomanda "capitularea totala", in pozitia culcat, cu fata spre pamant si cu mainile deasupra capului, pentru a proteja zonele vitale. Pozitia trebuie mentinuta pana cand ursul se indeparteaza, altfel existand posibilitatea reluarii atacului. In anumite situatii, grave, ursul poate percepe omul ca pe o prada. Cand atacul nu se opreste relativ repede, iar ursul continua sa muste, este necesara folosirea fortei, prin aplicarea unor lovituri, preferabil, in zonele sensibile (nas).

Altii sunt de parere ca, in situatia atacului, cea mai eficienta este intimidarea. Ursul trebuie "convins" ca ataca un adversar puternic, prin producerea unor zgomote puternice sau prin agitarea mainilor in aer. Sub nici o forma nu trebuie lovit, cu pietre, crengi, obiecte ascutite.

Ce spune STATISTICA ?

Statistica, se pare, lucreaza pentru noi. Desi subiectul este de cele mai multe ori abordat emotional, cu lozinci stupide de genul: "Daca vrei sa te feresti de urs, stai acasa !", faptele arata clar ca URSUL NU CONSTITUIE UN REAL PERICOL PENTRU TURISTI !

In SUA, in ultima suta de ani au fost inregistrare aproximativ 60 de atacuri soldate cu moartea victimelor. In comparatie, doar intre anii 1980 si 2000, in aceeasi tara, au fost inregistrate aproximativ 200 de atacuri fatale produse de caini, cei mai buni prieteni ai omului... Cel mai curios este ca, desi in accidentele de circulatie, mor in aceeasi tara, anual, aproximativ 40.000 de oameni, oamenii percep ursul ca pe un pericol atunci cand merg in salbaticie...

Moldoveanu, 22-24 iulie

Dupa ce, in toate iesirile de anul asta, am avut parte de ploaie, gandul unei ture prin Fagaras, cu echipa mare si formata din incepatori, imi cam taie entuziasmul. Imi pun, totusi, speranta in prognoza meteo, care e favorabila. Plecam la drum cu acceleratul de 7.30, Bucuresti - Satu Mare, eu, Adi, Andrei si Dan, dintre cei "mari", Nuca, Ina, Radu, Alex, Laurentiu, dintre cei "mici". Voie buna si prietenie, drumul, care dureaza 4 ore, pare scurt... Le citesc emotia si nerabdarea de a urca pe Moldoveanu in privire si in intrebarile pe care le pun, amintindu-mi de propriile mele ganduri dintr-o vara indepartata cand am plecat sa urc prima data in Fagaras.
In Brasov gasim repede un sofer de microbuz dispus sa ne duca pana la Manastirea Sambata, lucru care ne convine de minune, intrucat trenuri nu prea mai circula pe ruta Brasov - Sibiu, iar cursele auto sunt si ele, destul de rare. Drumul, de-a lungul partii estice a Fagarasilor, este o incantare. Satele, adunate pe vale, dupa tipic sasesc, cu porti mari, zidite, isi itesc in zarea albastra acoperisurile rosii de tigla... Codlea - Zeiden, Sercaia - Scharken, Fagaras - Fogarasch... drumul aluneca frumos, ca intr-o poveste clasica...
La Manastirea Sambata ajungem la ceasul al doilea al amiezei. Nerabdatori sa ne dezmortim si sa ajungem sus, lasam pe alta data vizitatarea lacasului brancovenesc. In plus, nori cenusii urca spre munte si in departare artileria cereasca si-a inceput asaltul. Ne insiram pe drumul forestier si pornim in sus. Prima ora trece repede si, odata cu ea, drumul pietruit se pierde sub poteca ingusta... Trecem peste mai multe poduri de lemn, bine intretinute, castigand treptat altitudine. Pe partea stanga a vaii, opusa noua, o casacada frumoasa ne atrage privirile. Norii au acoperit tot cerul, dar ploaia intarzie sa cada - ce bine ! Trei femei batrane, coboara pe vale. Vorbesc simplu si bland. Vremea-i a bine, norii se indeparteaza. Or fi fost ursitoarele ?! Curand valea ni se deschide si, catre stanga vedem silueta frumoasa a Pietrei Caprei. In fata, Fereastra Mare a Sambetei deseneaza rotund linia orizontului. Inca un pas, ajungem la cabana. Suntem asteptati si primim repede locuri intr-o camera cu paturi, destul de curata... In afara de noi, in cabana mai sunt o pereche, ce mica-i lumea !, pe fata o cunoastem din AEST, si vreo 5-6 turisti din specia porcus turisticus, care au adus cu ei un generator si o combina - maneaua-i mai frumoasa cand linistea e deplina... Ne trecem orele serii preocupati cu masa si cu cate o bere sau un ceai - dupa gusturi...
Ne trezim cu noaptea-n cap, mancam repede, strangem si pornim spre creasta. Cerul e limpede, doar pe fundul vaii sta tolanita o negura cenusie. Urcam repede, cu spor, rotindu-ne privirea printre frumusetile vaii - Coltul Balaceni, casada de pe Muchia Dragusului, Fereastra Mare. Poteca este tivita cu mii de flori multicolore, aerul, imbatator. Oboseala pe care o simtim cu totii este proaspata si vie. Iesim sus pe la 8.30. Creasta ne intampina cu strai gatit. Spre sud, masivul Dara domina orizontul. In nord, Valea Sambetei, ca un balaur rapus, se intinde supusa spre sesurile Tarii Fagarasului. Poposim cateva clipe, prilej de a ne reface resursele si, catinel, incepem urcusul domol catre Slanina sau Budrul, varf pe care-l ocolim aproape. Silueta semeata a crestei Vistea-Moldoveanu, de neconfundat, are un efect magnetic asupra ochilor nostri. Numaram trei obstacole: Galasescu, Racorele, Hartopu Ursului. Un nor buclucas s-a intepenit spre nord-est, atragandu-ne privirile in clipele de ragaz. Coboram in Fereastra Mica si, apoi, reluam urcusul, sustinut, catre Galasescu. Ajungem aproape de varf, cu rasuflarea taiata, dar bucurosi ca putem privi iarasi spre apus, catre tinta drumetiei noastre. Vaile, ce pornesc prapastios din creasta, de-o parte si de alta, adapostesc ochi de cer - lacuri efemere, putin adanci. Trecem pe curba de nivel de pe Muntele Galasescu Mic pe Galasescu Mare, ocolind un varf, in urcus domol. Catre nord zarim Valea Vistisoarei, neimblanzita. Valea dinspre miazazi se asterne mai cuminte, dezvelind privirii pietre albe slefuite indelung de-a lungul erelor geologice. Trupa noastra se cam desira pe spinarea muntelui. Ne regrupam de mai multe ori si urcam, fiecare in ritmul sau. Mai e un pas- Hartopul Ursului. Ajungem sus, pe rand. Pana in refugiul Vistea Mare coboram agale. Placut surprinsi, il gasim renovat, cu acoperisul schimbat, curat si... gol. Ne strangem in cele din urma cu toti. Cobor, impreuna cu Laurentiu, dupa apa. Gasim un izvor, aproximativ in lina refugiului, cam cu o suta de metri mai jos. Toata distractia, cu gasitul izvorului, umplutul a 18 litri si urcusul abrupt, costa aproximativ o ora. Ne incropim o masa pe cinste, in adapostul, din ce in ce mai necesar, al refugiului. Ceata ne invaluie din toate partile si, departe, se aud, in rastimpuri, tunete. Amanam, cuminti, urcare pe varf - oricum nu am vedea nimic. Cei mici isi scot sacii si atipesc pe rand. Noi, ceilalti, ne invartim in jurul refugiului, admirand si incercand cate putin, hornurile de pe fata nordica. Pereti mari, ce loc frumos de catarare, se intind catre Valea Vistei. Orele amiezei trec incet, fara vreo urma ca vremea s-ar imbuna. Pe la patru incepe sa ploua marunt. Intram si noi in refugiu, resemnati. Din cand in cand, deschidem usa refugiului, poate-poate... Gandul bun nu ne paraseste si, pe la 5.30, cerul se mai curata de nori. Ceata s-a ridicat. Pornim in graba catre Vistea Mare. Intram apoi in custura ce-l leaga de Moldoveanu. Cu atentie si emotie, trecem prin Spintecatura si, in 30-40 de minute, ne insiram la poza de varf. Suntem in cel mai inalt punct al tarii. In toate partile, cetatea imensa a Fagarasului ne infatiseaza privelisti de basm. Pe vai, fuioare de ceata danseaza lenes in lumina amiezii tarzii. Abia banuita, seara izvoraste prin codrii de la poale. Suntem toti, imbatati de frumos... Coboram, fara sa ne grabim, inapoi la refugiu. Doua grupui mari se itesc in Portita. Unii isi intind corturile langa refugiu, altii urca spre Vistea, cu gand de a merge la Podragu. Noi ne vedem linistiti de ale noastre. Stam muti, privind cum soarele coboara incet peste Muchia Vistei. Traim clipe de poveste...
Intunericul ne readuce la cele lumesti. Masa de seara, povesti, sacii de dormit imbietori. Cum nu se inghesuie nimeni la refugiu, lasam deoparte corturile si dormim pe priciurile imbietoare.
De dimineata regasim acelasi peisaj. Strangem, cam cu regret, si coboram spre Valea Vistei. Poteca pierde repede altitudine. Valea este de o frumusete aparte. In partea superioara ridica un zid impresionant de peste 50 de metri. O santintela vegheaza intrearea in Portita Vistei, zisa a turistilor. Cooram atenti catre fundul vaii. Ne adunam, pe rand, langa apa unui parau limpede si rece. Fetele, aprinse de efort, zambesc larg, in fundul ochilor, o luminita tainica licare jucaus. Tura noastra s-a incheiat. Frumos. Mai departe, coboram prin padure, pe o poteca frumoasa. Prin luminisuri, ferigi viguroase, pe coastele muntilor, adanc sapate, urmele suvoaielor. Ne contrariem, intalnind un grup, foarte dezlanat, de patruzeci, dupa spusele lor, de tineri, care nu prea stiu regula salutului intre muntomani. Oricum, la o scurta cercetare, nu stiu inca multe alte reguli. Ma intreb care-or fi conducatorii grupului si ce-o fi in mintea lor... Ne vedem de drum, nerabdatori sa ajungem la drumul forestier. De aici, inca o ora si suntem in drumul de tara ce leaga Orasul Victoria de Complexul Sambata. Din fericire, soferul, prevazator, este pe aproape, asa ca pe la doua pornim spre Brasov. O tura cu sincronizare perfecta. In Brasov, prindem, la fix, un tren intarziat si scapam de furtuna ce se dezlantuie in urma noastra...

Piatra Mare

Prezentare

Nu este un munte al superlativelor ca Fagarasul, Retezatul sau Piatra Craiului, nu are aura legendara a Ceahlaului sau Bucegilor, nici macar aspectul fotogenic al Ciucasului. Este un munte bland, mic si usor de strabatut in orice anotimp. De fapt, asta are in cea mai mare masura: accesibilitatea. Piatra Mare este un munte cuminte, cochet, asezat numai bine: in sudul depresiunii Brasov, intre Muntii Postavar (nord vest), Bucegi (vest), Baiului (sud) si Ciucas (est).

Muntele poate parea sarac in destinatii turistice: Canionul 7 Scari, Prapastia Ursilor, Canionul Tamina, Pestera de Gheata, Coada Pietrei Mari, Piatra Scrisa, Varful Piatra Mare, fiind cam singurele "cu nume", care ne vin in minte. Cele nenumite sunt, insa, mult mai multe si, cu siguranta, mai frumoase. Frumoasele privelisti care se deschid spre rasarit, toamna, catre abruptul impresionant al Bucegilor, luminile Brasovului licarind in vale, intr-o noapte de iarna cu cer curat, sau pajistea alpina incarcata cu bujor de munte in zilele calde ale Sanzienelor, va vor aduce mereu inapoi, ca un drog pasnic si facator de bine...

Limite si alcatuire

Spre est, Piatra Mare se invecineaza cu Muntii Garbovei, de care sunt despartiti prin Valea Garcinului. Spre sud, muntii mici ai Predealului se intaind dincolo de Valea Timişului Sec de Sus. La vest, Valea Timisului il desparte de Postavar, fratele bun al Pietrei Mari. Inspre nord, nimic nu umbreste maretia acestui munte, ce se ridica deasupra depresiunii Brasovului cu peste 1200 m.

Piatra Mare are o alcatuire masiva, de forma unei culmi lungi, intinse, aproximativ, pe directia nord-sud, care face un nod in apropierea varfului Piatra Mare (1844 m), intr-un platou nu foarte intins, dar de o frumusete aparte. Aceasta culme, care porneste din sud-vestul orasului Sacele, are forma unei insiruiri de varfuri de inaltime medie, despartite prin mai multe sei: Bolnocul, Bechia, Gatul Chivei (1 639 m), Piatra Mica (1 610 m). Urca apoi, prin Sura de Piatra catre varful Piatra Mare. De aici, spre sud, coboara lin, prin Coada Pietrei Mari, catre Muchia Susaiului. Din aceasta mare culme se desprind, lateral, mai multe culmi secundare. Spre vest coboara, pornind din apropierea Pietrei Mici, Sirul Stancilor, pe care s-au format Prastia Ursilor si Canionul Sapte Scari. Tot spre vest coboara Culmea Carierei, pe care au luat nastere din Valea Pietrei Mici, Cascada si Canionul Tamina. Estul masivului are un aspect mai abrupt, dat de prezenta conglomeratelor, ce determina un relief ruiniform, dominat de coloane, cleanturi si conuri de grohotis.

Pe langa conglomerate, in Piatra Mare se intalnesc calcare, destul de frecvent, si, mai rar, marne, gresii si argile. Petecele de calcar determina numeroase forme de relief caracteristice: lapiezuri (in zonele Piatra Scrisă, respectiv Şirul Stîncilor), doline (in zona cabanelor Bunloc si Piatra Mare), chei (7 Scari, Tamina) si cascade.

Flora si Fauna

Flora masivului este comuna, bine reprezentata de speciile forestiere. Cea mai mare parte a masivului este acoperita de paduri de fag si de amestec, iar in partea superioara de molid. Un ochi atent si curios poate descoperi, insa, prin luminisurile de la poale, pete colorate de viorele (Scilla bifolia), brebenei (corydalis cava), floarea paştelui (anemone nemorosa), crucea voinicului (hepatica transsylvanica), ciuboţica cucului (primula officinalis). Mai sus, pe solul acid din zona molidului, covorul vegetale este alcatuit din măcriş iepuresc (oxalis acetosella) si ferigi (genul Nephrolepsis).

Zona alpina a Pietrei Mari adaposteste, de asemenea, cateva specii predominante. Paiusul rosu (festuca rubra) isi imparte suprematia cu tufe intinse de smardar (rhododendron kotschyi) si de afin(vaccinium myrtillus). Clopoteii (campanula), garofitele(dianthus) si gentianele(gentiana) intregesc tabloul. Ferite privirii, prin stancariile sau poienile inalte ale Pietrei Mari se ascund floarea de colţ (leontopodium alpinum), iedera albă (daphne blagayana), tulichia mică (daphne cneorum), ghinţura galbenă (gentiana lutea).

Fauna Pietrei Mari este bogata şi destul de variată. In păduri se întîlnesc cerbi carpatini, urşi bruni, rîşi, specii ocrotite prin lege, alaturi de jderi, vulpi, mistreţi, iepuri şi, mai rar, lupi.
Spre limita superioară a pădurii zboară cocoşul de munte (Tetrao urogallus), pasăre declarată monument al naturii. Găinuşa de alun (Tetrao bonasia) este răspîndită de la poalele muntelui pînă aproape de pajiştea subalpină.

Turism
Intinderea sa este, de asemenea modesta, aproximativ 80 Kilometri patrati. Cu pas hotarat, poti strabate intr-o singura zi masivul, pornind din oricare din localitatile aflate in apropierea sa si luand ca destinatie pe oricare alta. Puteti porni spre munte din Sacele, Timisul de Sus, Timisul de Jos sau din Predeal, localitati in care se ajunge lesne, din Valea Prahovei (Predeal, Timisul de Sus, Timisul de Jos), sau cu autobuzul din Brasov (Sacele).

Traseele turistice sunt, in mare masura, accesibile tot timpul anului, cu limitarile impuse de sezon sau conditiile meteo. Starea marcajelor este buna, solicitand atentia turistului doar zonele defrisate din limita inferioara. In platou, chiar si in conditii de ceata, prezenta stalpilor indicatori faciliteaza orientarea. De asemenea, configuratia muntelui, impune o logica accesibila celor obisnuiti sa "citeasca" harta.

Alimentarea cu apa nu este o problema pentru Piatra Mare, numeroase izvoare fiind prezenta in tot cuprinsul masivului.

Localitatile de patrundere in masiv prezinta numeroase posibilitati de cazare, pentru toate pretentiile si buzunarele. In zona mai inalta, exista, cu program permanent, doua cabane: Bunloc Sava, situata la altitudinea de 1000 m, la distanta de o ora jumate-doua de Sacele, cu capacitate de cazare redusa si Piatra Mare, la 1600 m, in zona centrala a masivului, punct de intersectie pentru cele mai multe trasee turistice. Capacitate de cazare a acesteia este limitata la 20 de locuri. Ambele cabane sunt construite in ultimii ani, in apropierea unor cabane vechi, arse.

Traseele turistice din Piatra Mare urmaresc, pana in zona superioara, vaile sau culmile descrise. Sa le enumeram, intr-o sumara descriere:
Predeal - Hotel Belvedere — Poiana Stanii Pietricica — Vîrful Piatra Mare

Marcaj: cruce roşie
Durata: 4—5 ore
Traseu accesibil tot tot timpul anului

De la gara, pana in zona Belvedere (Cioplea), se ajunge pe şoseaua care traversează calea ferată langă gara, functie de bunavointa, in cca. 45 min. De aici, o jumatate de ora, traseul insoteste drumul spre Susai. Desprinzandu-ne de acesta, urmam marcajul cruce rosie, care ne va insoti prin padure, in urcus usor, peste o spinare alungita, intrerupta de mai multe sei domoale. Timpul de parcurgere este de 4-5 ore, in functie de anotimp, grup etc. Din varful Piatra Mare se ajunge repede (45-60 min) la cabana Piatra Mare, urmarind marcajul banda rosie.

Predeal - Hotel Belvedere — Timişu Sec de Sus — Poiana Stanii Pietricica

Marcaj: punct albastru
Durata: 3-4 ore
Traseu dificil iarna

O varianta a traseului de mai sus se desprinde mai sus de hotelul Belvedere (cca 200 m) catre stanga (nord), urmarind marcajul punct albastru. Traseul coboara prin padurea deasa in Valea Timisului Sec de Sus, limita intre muntii Predealului si cei ai Pietrei Mari. De aici, urcă prin pădure pe culmea situata între valea Timişului Sec de Sus şi Timişului Sec de Jos, traversează o înşeuare largă şi pătrunde în porţiunea superioară a Poienii Stanii Pietricica. In poiana, traseul se intersecteaza cu traseul anterior si cu traseul ce urca dinspre cabana Rentea, marcat cu triunghi albastru. Timpul de mers pana aici este de aproximativ 2 ore si jumatate. In continuare se poate urca la varf, in aproximativ o ora, sau, ocolind, pe sub Piatra Scrisă, se poate ajunge la cabana, pe traseul triunghi albastru, in circa o ora.


Timisu de Sus — Cascada Tamina — Varful Piatra Mare

Marcaj: banda albastra
Durata: 3—4 ore
Traseu dificil iarna

Din halta Timisul de Sus se urca catre Predeal aproximativ 1500 de metri, pana in dreptul unui drum forestier, ce se desprinde catre stanga (est). După ce traverseaza albia îngustă a Timişului, poteca urcă pe culmea Băii Mici. Dupa aproximativ o ora ajungem in zona unei culmi calcaroase, care se detaşează net faţă de împrejurimi. În această culme, la altitudinea de 1 100 m sunt sculptate cheile şi cascada Tamina. Cheile pot fi strabatute usor, cu ajutorul unor amenajari, scări şi balustrade, in circa 30 de minute, pe o poteca ce coboara prin dreapta culmii calcaroase, in care apele pîrîului Pietrei Mici au format o succesiune de 5 cascade strînse între pereţi verticali, înălţaţi cu peste 50 de metri deasupra unui adevărat labirint clocotitor. In cădere, apa exercită asupra calcarului o acţiune intensă, formînd o serie de marmite circulare sau eliptice. Traseul se continuă pe Valea Pietrei Mici, care este traversată în apropierea unor cabane forestiere, pe lîngă care poteca urcă pieptiş pe versantul stîng prin pădure, pe lîngă o serie de pinteni proeminenţi de calcar. Poteca ajunge in limita padurii, în apropierea unei stîne, desupra careia intalneste traseul cruce abastra. De aici, pana pe varf au mai ramas aproximativ 45 de minute.


Timisu de Jos - Dîmbu Morii — Cheile „Şapte scări” — Cabana Piatra Mare

Marcaj: banda galbena
Durata: 3-4 ore
Traseu dificil iarna

Din halta Timisul de Jos, traseul urmareste drumul national spre Brasov circa o jumatate de ora, pana in dreptul fostei cabane Dambul Morii, in jurul careia s-a dezvoltat un mic sat de vacanta. De aici, urmand drumul forestier catre dreapta (est) ajungem in alte 15 minute la o bifurcatie de trasee, care se desfac în evantai spre cabanele Bolnoc si Piatra Mare. Traseul nostru urmareste, pe banda galbena, valea Sipoaiei. Dupa intrarea în padure, drumul se inclina, o data cu îngustarea treptata a vaii. În apropierea cheilor „Sapte scari” se ramifica spre stînga o poteca de legatura (triunghi albastru) care trece pe sub Prapastia Ursilor, intersectînd traseul "Drumul familial". Poteca se continua pe firul vaii si, în curînd, apare prima treapta de 8 m a canionului, succedata de alte 6 trepte dintre care cea mai înalta atinge 35m. Scarile metalice alterneaza cu podete înguste. Schimbarile bruste de directie împiedica privirile sa cuprinda în ansamblu cheile, cu o lungime de 160 m, care corespund unei diferente totale de nivel de 60 m. Ca si în cazul cascadei Tamina si aici se întîlnesc marmite, clar conturate, care indica tendinta continua de adîncire a firului de apa care le-a creat. La iesirea din chei, este întîlnit imediat un traseu de legatura, care se îndreapta spre „drumul familial". Canionul 7 Scari poate fi ocolit, recomandat cand ingheata, prin dreapta, pe o varianta ce iese deasupra sa. Dupa o portiune mai domoala, poteca se continua abrupt urmarind firul vaii presarate cu bolovani. In partea superioara, poteca urca o serie de serpentine scurte pîna în marginea padurii, de unde se zareste cabana.

Dîmbu Morii — Prăpastia Ursului — Cabana Piatra Mare — Vîrful Piatra Mare

Marcaj: bandă roşie
Durata: 3½—4 ore
Traseu accesibil tot timpul anului

Trecand de podul peste raul Timis, urmam, drumul prin mijlocul satului de vacanta, ca in cazul traseului anterior. Dupa 15 minute intalnim prima bifurcatie de trasee: in dreapta porneste şoseaua forestieră se îndreaptă spre cheile şi cascada „Şapte scări”, in stanga se desfac doua trasee spre cabana Bolnoc, respectiv spre Peştera de Gheaţă. Printre aceste trasee, în lungul pîrîului afluent pe dreapta al văii Şipoaia, se desprinde drumul marcat cu banda roşie, spre cabana şi vîrful Piatra Mare. După ce este străbătută pajiştea de la Dîmbu Morii, traseul se continuă în panta domoală, prin pădurea cu poieni, pînă în apropierea unui abrupt impresionant care poartă denumirea sugestivă de „Prăpastia Ursului” şi poate fi admirat de pe un umăr situat în dreapta potecii. Spre dreapta, pe poteca însoţită de marcajul triunghi albastru, se poate ajunge într-o jumătate de ora la cascada şi cheile „Şapte scări”. După 500 m, o a doua derivaţie scurtă se îndreaptă spre traseul care trece pe la Şirul Stîncilor. În poiana Livada Mare poteca şerpuieşte pe lîngă un izvor, întîlneşte traseul bandă albastră, dinspre Peştera de Gheaţă şi cabana Bolnoc, şi se continuă în comun spre sud.

Aventura in Leaota, 2

View Leaota 1 in a larger map

Cu gustul frustrarii, de la ultima aventura prin Leaota, inca proaspat, pornim spre munte hotarati sa ne atingem obiectivul, mai ales ca de data asta este unul modest: vrem sa urcam pe Valea Badenilor, pana in Curmatura Tancavei si, de acolo, sa coboram la cabana Leaota, urmarind traseul marcat cu albastru in harta Google. In paralel, o a doua echipa, ar trebui sa urce pe Valea lui Coman in Marginea Domneasca si sa coboare prin Romanescu la cabana.

Zis si facut, ne intalnim la 6.30 la autogara IDM, de unde pornesc spre Targoviste curse la fiecare jumatate de ora. Suntem, in prima echipa, eu, Ioana si Nuca, in a doua, Mihu, Laurentiu si Adi. La Targoviste ajungem intr-o ora si jumatate. Soferul, amabil, ne duce catre autogara altei firme, care are curse spre Cetateni. Nu asteptam mult si pornim mai departe. Inca o ora si suntem in comuna Cetateni, locul de start pentru echipa 2, care porneste la drum. Noi ne tocmim cu un nene, care se ofera sa ne duca cu masina pana dincolo de Valea Badeni, scutind vreo 15 km de mers pe jos. Asa se face ca la pe la 11 luam la picior drumul forestier catre cantonul Fagetel.

Valea este de o frumusete aparte: padurea tanara de arini, colorata in verde crud, primavaratic, lasa privirea sa razbata prin ea si sa intrezareasca apa zglobie a Badencei si muchiile ce strajuie valea de o parte si de alta... Ne bucuram de vreamea placuta, numai buna de mers. Cerul este pe jumatate acoperit de nori cumulus, pufosi. Intr-o ora ajungem la intersectia cu drumul ce urca pe Valea Tabrei. Poposim, ragaz de un sendvis, si ne sfatuim in legatura cu vremea. Fetele nu sunt prea incantate de norii amenintatori care se aduna deasupra, colorandu-se, din alb in cenusiu, asa ca hotaram sa scurtam tura pe Valea Tabrei.

Drumul este linistit, urmarind paraul, bine amenajat in prima parte. Trecem pe langa o echipa de muncitori forestieri, care ne linistesc, zicandu-ne ca drumul merge pana sus, in creasta, fara probleme de orientare. Ne avantam increzatori inainte si, nici cand trebuie sa urcam, practic, prin albia raului, nu ne ingrijoram. Mergem inainte. La ora 1, insa, surpriza, drumul se infunda, facand, catre stanga o bretea ce urca vreo 500 de metri, coborand, mai sus, inapoi in firul vaii. Cercetam cu atentie zona, cautand drumul promis, dar nu-i chip: pe aici nu a trecut, in sus, niciun drum. Ochim de jos, catre dreapta, pe piciorul Gruiului, un culoar care pare sa urce in coama, aveam sa aflam, mai tarziu, ca e urma unei avalase, si pornim in sus pe versant. Incercam sa razbatem printr-o vale, dar e imposibil. E plina de busteni, pietre, crengi si buruieni. Urcam, prin dreapta vaii, pe muchie, ocolind mult, in nenumarate bucle. Padurea este de nepatruns. Ce pare de departe o urma de poteca se dovedeste doar un mic luminis, cat sa incapem toti trei... Ne oboseste ca naiba sportul acesta, ce pare fara finalitate... timp de vreo doua ore reusim sa urcam, cu numeroase opriri pentru "orientare", doar vreo suta de metri, diferenta de nivel. Incet, desupra, nevazuti, norii se cuibaresc peste munte... La ora patru, de undeva, de departe, vine semnalul: un tunet anunta cavalcada. Mai avem de urcat vreo 500 de metri diferenta de nivel, plus coborarea spre cabana. Bucuria drumetiei s-a cam stins, odata cu energia risipita aiurea prin boscheti.

Facem stanga-mprejur... Coboram repejor si, cand atingem firul vaii, incepe sa toarne. Furtuna e in toi. Din toate partile artileria cereasca ne asediaza auzul si, uneori, cand ocheste aproape, sufletele... Coboram grabnic prin drumul transformat in albie de rau. Ajungem, la un moment dat, iar, la taietorii de lemne, care sustin ca drumul e acolo, si urca pana in creasta. Doar cand ii cam lamuresc ca viseaza alt drum, recunosc ca, de fapt, e un fel de poteca, care urca prin dreapta, si ca, intr-adevar, nu s-a mai umblat de mult pe ea... Mai tarziu, aveam sa aflam, de la un padurar, ce ne-a gazduit o jumatate de ora in cantonul situat mai jos de Valea Tabrei, ca, de fapt, drumul se bifurca mai jos, pornind pe muchia incercata de noi... Bifurcatia este vizibila, dar am trecut nepasatori pe langa ea, increzatori in spusele tapinarilor. Ar fi trebuit sa ne duca, repede si usor in gol alpin, pe Muchia Gruiului si, de acolo, prin Marginea Domneasca, pe Varful Romanescu... Multumim de iluminare, desi tardiva, domnului padurar, care se oferise sa ne si cazeze, in caz ca am fi vrut sa ramanem... Grabim, insa, spre Badeni, cu gand sa ajungem acasa... nu trece mult si un jeep, coborand din munte, opreste si ne culege din drum. Saru'mana ! Ne duce pana in DN, oferindu-se, de asemenea, sa ne gazduiasca peste noapte daca nu gasim transport... Asteptam 15 minute intr-un magazin si, un alt om cumsecade opreste si ne duce repede-repede pana in Cetateni, de unde, in cateva minute urcam in ultima cursa de Targoviste. Prindem si acolo ultima cursa spre Bucuresti si ajungem acasa pe la 10 noaptea. Urcam intr-un taxi in care se asculta muzica de opera (sic !) si facem o socoteala sumara: in 15 ore am schimbat 8 soferi...

O tura ciudata, care a mers prost, dar care ne-a uimit prin inlantuirea evenimentelor, parca desprinse dintr-un scenariu... Ca sa parafrazez un alt scenariu, ma intreb retoric: "Ce-am invatat din experienta asta ?", si imi raspund, singur, "Nimic !"...

Gentianele

"Pajistile de munte sînt bogate mai ales în gentiane. Sînt fel de fel, de la Gentiana excisa, cu florile ca iesite din pamînt, pîna la altele înalte de-ti ajung pîna la genunchi. Corola tuturora este ca o cupa cu gura în sus. Poate intra înauntru si un bondar. Deschizînd floarea însa, se vede ca insecta nu prea poate sa umble otrocol înauntrul florii. Calea îi este închisa de anterele care se strîng spre mijlocul florii. Ca sa ajunga la nectarul din fund, insecta trebuie sa dea la o parte staminele, deci sa se umple de polen. În vremea aceasta, stigmatul înca nu e deschis. Florile mai batrîne se recunosc tocmai prin aceea ca cele doua stigmate rasfrînte sînt chiar la gura cupei, pe cînd staminele s-au trecut. Sînt anumite dispozitii ca sa se faca fecundatia încrucisata. Gentianele au fel de fel de culori. Unele (Gentiana phlogifolia), de pe locurile calcaroase din Bucegi, Piatra Craiului, au florile subtiri si lungi ca o cupa de sampanie; bat în rosu, pe cînd Gentiana verna, scurta, cu o singura floare, e albastra ca cerul de Neapole. Micuta gentiana-de-zapada (Gentiana nivalis), care se tine tot pe lînga peticele de omat, este de un albastru azuriu, pe cînd Gentiana praecox var. carpatica e mai mult violeta. Sînt si gentiane galbene. În special Gentiana punctata, înalta, încît rasare cît colo din iarba, cu frunzele mai multe la un nod, poarta în vîrf un ghem de flori mari galbene, cu sute de puncte marunte, purpurii, cu dungi late, verzui spre baza si cu stigmatele tot verzi."

Ion Simionescu - Flora Romaniei

Familia gentianelor, Gentianaceae, este o familie de plante cu flori din 87 genuri si peste 1500 de specii. Genul Gentiana cuprinde aproximativ 400 de specii, fiind considerat un gen de mare. Este un gen cosmopolit, care apare în habitatele alpine din regiunile temperate ale Asiei, Europei si Americii. Unele specii, de asemenea, apar în nord-vestul Africii, estul Australiei si Noua Zeelanda. Speciile genului sunt anuale, bienale si perene. Unele sunt sempervirescente(vesnic verzi), altele nu.

Pentru multe gentiane nu se poate realiza cultura în afara habitatului lor natural, dar mai multe specii sunt disponibile pentru cultivare. Gentiane sunt rezistente si iubesc locurile insorite sau umbrite partial. Prefera solurile acide bogate în humus si bine drenate. Se preteaza bine la gradinile pietroase. Numele este un tribut adus lui Gentius, un antic rege ilir, despre care se spune ca a descoperit proprietatile tonice ale plantelor.

Unele specii au proprietati terapeutice, radacinile lor fiind recoltate pentru fabricarea de bauturi tonice. Gentianele sunt, de asemenea, folosite pentru aroma, de exemplu în biter, si bauturi racoritoare care contin "extract din radacina de gentiana". De exemplu, lichiorul frantuzesc Suze este fabricat din gentiana galbena, iar fabrica de bere italiana Del Borgo produce o bere, folosind gentiana ca adjuvant.

Gentianele au frunze opuse, care sunt, uneori, aranjate într-o rozeta bazala, si flori în forma de trompeta, care sunt, de obicei, albastre sau azurii, dar putand varia de la alb, crem si galben la rosu. Multe specii arata, de asemenea, polimorfism considerabil cu privire la schimbarea culorii florii. De obicei, speciile de flori albastre predomina în emisfera nordica, iar speciile cu flori rosii apar predominant în Anzi. Speciile cu flori albe sunt împrastiate peste tot, dar predomina în Noua Zeelanda.

Toate speciile de gentiana au flori tubulare si terminale, de cele mai multe ori pe tipul 5 (5 petale si 5 sepale), dar unele specii prezinta variatii de 4 sau 7. Stilul este destul de scurt sau absent. Corola este adesea tubuloasa, prezinta falduri între lobi, iar unicul ciclu de stamine, episepal, este concrescut cu ea.

In flora tarii noastre sunt raspândite mai mult în regiunile de munte, îndeosebi prin pajisti. Unele traiesc prin paduri, în locuri mlastinoase sau chiar prin balti. Dintre cele mai intalnite specii de gentiane enumeram: Gentiana acaulis, Gentiana asclepiadea, Gentiana bulgarica, Gentiana ciliata, Gentiana cruciata , Gentiana frigida, Gentiana kochiana, Gentiana lutea, Gentiana nivalis, Gentiana orbicularis, Gentiana punctata, Gentiana utriculosa, Gentiana verna. Sa le luam pe rand:

Gentiana acaulis

Cunoscuta sub numele de Cupe, Gentiana acaulis este intalnita, uneori ca Gentiana Excisa, sau ca Gentiana kochiana. Este o planta scunda, cu tulpina foarte scurta, cu inaltimea de aproximativ 2 cm, la baza cu o rozeta de frunze oval eliptice, groase, întinse pe pamînt, la vîrf cu o singura floare mare, îndreptata în sus, în forma de cupa lunguiata, de culoare albastriu-azurie, întunecata, cu nervuri longitudinale de culoare verde-masliniu. Florile cresc pe un peduncul foarte scurt de 3-6 cm lungime. Frunzele sunt sempervirescente, de 2-3.5 cm lungime, prinse într-o rozeta bazala, formând tufe de pana la 10 cm latime. Cupele iubesc locurile pline de soare, inflorind la sfârsitul primaverii si vara, în iunie-iulie, pe pajisti sau in poienile din zona paduroasa, montana.
Gentiana acaulis este o gentiana autohtona mica, specifica Europei centrala si de sud est, din Spania pana în Balcani, crescand, în special, în regiunile muntoase, precum Alpii, Cévennes si Pirinei, la înaltimi intre 800 si 3.000 m. Este o planta perena ce creste pe soluri acide.
Strâns inrudita cu ea este Gentiana Clusii, deseori fiind confundate. Diferenta este data de faptul ca cea din urma creste pe soluri calcaroase si are frunzele mai scurte, iar florile nu au dungi de culoare verde-masliniu.
Gentiana acaulis este prezenta pe monedelor euro, austriece, de un cent.
Alcatuirea florii acestei frumoase plante alpine reprezinta un exemplu de organizare în vederea asigurarii polenizarii ei prin insecte. Astfel, în fundul cupei care formeazi corola, nectarul cautat de insecte se afla în cinci pungi separate, asezate în cerc, ceea ce face ca bondarul care viziteazi aceste locuri si sa-si introduca succesiv trompa de cinci ori în fiecare din pungi; astfel, învîrtindu-se în interiorul, corolei curata cu spinarea sa polenul de pe toate cele cinci stamine asezate tot în cerc în jurul pistilului si apoi îl transporta pe stigmatul altei flori. În cazul în care din diferite cauze floarea nu a fost polenizata cu polen de la alta floare, este cu putinta si o «autopolenizare». Bunaoara, pe vreme rece, în timpul noptii sau spre sfîrsitul perioadei de înflorire, corola se apleaca cu gura în jos si astfel polenul care se gaseste scuturat în fundul ei, cade pe stigmat.

Gentiana asclepiadea

Floarea este numita popular Lumanarica pamantului. Are tulpinile simple, frunzele ovat-lanceolate, iar florile mari, albastre, la interior cu pete întunecate, dispuse axilar, câte 2-3. Creste prin paduri si tufisuri în regiunea de dealuri si de munte. Este o planta medicinala, folosita ca remediu popular contra icterului.

Lumanarica pamantului apare pe bancnota de 10 Ron, alaturi de efigia istoricului Nicolae Iorga.

Gentiana bulgarica

Gentiana bulgarica, numita popular Limba-cucului, este o planta scunda, pîna la 15 cm înaltime, cu tulpina des ramificata. Ramurile, aproape de aceeasi înaltime, poarta pe codite lungi florile de un albastru-violet, de 1—2 cm lungime, cu corola tubuloasa, pe margine cu cinci diviziuni. Caliciul are cinci dinti îngusti, ascutiti, mai lungi decît tubul corolei. Frunzele sînt asezate în perechi; cele de la baza în forma de limba, rotunjite, cele de sus ascutite. Înfloreste în august-septembrie si creste pe pajistile muntilor Bucegi si Piatra Craiului.

Gentiana ciliata

Popular e numita Trambita ciobanului. Infloreste toamna tarziu, din august pana in octombrie, pe pajisti aride si pasuni subalpine. Un semn distinctiv e dat de cilii de marginea petalelor. Un alt semn este dat de numarul petalelor, care este patru, la fel ca la gentiana campestris.

Gentiana cruciata

Este o planta foarte rezistenta. Infloreste din iulie pâna în octombrie. Florile sunt hermafrodite fiind polenizate de bondari, fluturi. Planta prefera soluri bine drenate (nisipoase, sau argiloase), acide, neutre sau bazice(alcaline). Poate creste in semi-umbra sau in locuri descoperite. Radacina este uneori utilizata în fabricarea biterului de gentiana, fiind aperitiva, tonic amara, digestiva, febrifuga. Este utilizat în tratamentul durerilor de gât si raguseala.

Gentiana frigida

Gentiana frigida este alintata popular Ghinturica. Este o planta scunda, cu tulpina de 2—8 cm înaltime, iar la vîrf poarta una-doua flori cu corola în forma de cupa, de 3—3,5 cm lungime, pe margini cu cinci dinti scurti. Are o culoare alb-galbuie, aproape transparenta, avînd pe dinauntru cinci dungi albastre spalacite si fiind adesea presarata cu puncte albastre mai întunecate. Frunzele, în perechi, alungite, rotunjite la vîrf, la baza împreunate pe tulpina în cîte o teaca, vizibil umflata la frunzele de sus. Înfloreste în iulie-august in locuri ierboase si stîncoase.
Este raspandita în tara prin muntii Rodnei, Bucegi, Fagarasului.

Gentiana lutea

Sau Ghintura galbena este o planta robusta, cu tulpini pîna la 1 m înaltime si cu frunze mari, lanceolate larg, late, eliptice, asezate în perechi, de un verde-albastrui, cu cinci-sapte nervuri puternice. Florile mari, galbene, stau în buchete dese la subsuoara perechilor de frunze de la partea de sus a tulpinii, ca în niste cosulete. Corola are un tub scurt si cinci-sase diviziuni lunguiete. Înfloreste în iulie-august. Se gaseste pe coaste ierboase însorite, pe grohotisuri, adeseori, in zone calcaroase si, uneori, în zona paduroasa. Este raspandita cam peste tot prin Carpati. Aceasta frumoasa planta, zvelta si puternica a devenit foarte rara în muntii nostri, deoarece ea a fost recoltata în scopuri medicale, folosita în bolile de stomac si ficat.

Radacina, care poate atinge o grosime de circa 15 cm si o lungime de pana la un metru, se foloseste în farmacie, avînd proprietati tonice si digestive. Recoltata toamna, serveste la prepararea unui rachiu amar, aperitiv. Radacina de gentiana are o lunga istorie de utilizare în tratamentul tulburarilor digestive, fiind un ingredient al multor medicamente brevetate. Contine unii dintre cei mai amari compusi cunoscut si este folosita ca o baza stiintifica pentru masurarea amaraciunii. Este utila în special în starile de epuizare cauzate de boli cronice si în toate cazurile de debilitate, slabiciune a sistemului digestiv si lipsa poftei de mâncare. Este unul dintre cele mai bune intaritoare ale sistemului uman, pentru stimularea ficatului, vezicii biliare si sistemului digestiv si este un tonic excelent cu proprietati purgative pentru a preveni efectele debilitante.
Gentiana lutea este tiparita pe reversul bancnotei de 2000 lekë albanezi, alaturi de efigia regelui Gentius, legendarul patron al genului Gentiana.

Gentiana nivalis

Gentiana nivalis, numita si Ochincele mici la noi, sau gentiana alpina in Europa, este floarea nationala a Elvetiei. Are tulpini de 2—10 cm înaltime, frunzoase, de obicei ramificate de la baza. Ramurile poarta la vîrf cîte o singura floare mica, cu un caliciu cilindric, îngust, cu cinci dinti ascutiti si o corola formata dintr-un tub îngust cilindric, pe dinauntru alb si cu cinci petale, de un albastru intens. Frunzele sînt mici, asezate în perechi. Planta foarte gingasa. Înfloreste în iulie-august. Creste prin pajisti, pe bolovanisuri si în locuri pietroaie, peste tot prin muntii Carpati.

Gentiana orbicularis

Ghintura de colti este o planta pitica, asemanatoare cu ghintura de primavara, însa cu frunzele mici, aproape rotunde, cele inferioare foarte înghesuite una deasupra alteia. Floarea este de un albastru viu. Înfloreste în iulie-august. Creste prin locuri ierboase si stîncoase, fiind raspandita prin muntii Rodnei, Bîrsei, Bucegi, Fagarasului.

Gentiana punctata

Gentiana punctata este o planta vivace, inalta de 20-60 cm, cu o tulpina dreapta, cilindrica, slab muchiata, neramificata, glabra si goala la interior. In pamant are un rizom lung din care pornesc numeroase radacini. Frunzele sunt mari, ovale, opuse, sesile, cu 5 nervuri proeminente, iar cele de la baza petiolate. La subsuara frunzelor se gasesc florile, de culoare galben deschis si cu puncte brune. Petalele, in numar de 5, sunt unite intre ele, formand un tub lung. Infloreste din iulie pana in septembrie. Creste pe stanci si prin pasunile alpine.In scopuri medicinale, incepand din luna august si pana toamna tarziu se recolteaza rizomii cu radacinile, uscandu-se imediat dupa recoltare. Radacina plantei se foloseste pentru stimularea poftei de mancare sau, fermentata, in productia unor lichioruri.

Gentiana utriculosa

Popular cunoscuta ca Fierea pamîntului, Gentiana utriculosa are o tulpina dreapta, de 5—15 cm înaltime, ramificata de la baza, cu ramurile îndreptate în sus si purtînd fiecare cîte o floare cu un caliciu umflat, lat de 5 mm, cu cinci muchii late, aripate si cinci dinti. Frunzele sînt mici, în perechi, iar cele baza sînt mai îngramadite. Înfloreste în iunie-iulie, pe pajisti sau în regiunile inferioare, peste tot prin Carpati.

Gentiana verna

Numita si ghintura de primavara, Gentiana verna este o planta scunda, cu o rozeta de frunze scurte, ovale, alungite, întinse pe pamînt. Tulpinile, de 2—5 cm, cu cîteva perechi de frunze mici, poarta la vîrf o singura floare de un albastru intens. Caliciul lung, adeseori umflat, cu cinci muchii proeminente, ascutite si cinci dinti. Corola este formata dintr-un tub si cinci petale late, ovale, întinse. Înfloreste din luna mai pîna în august, dupa altitudine.
Se gaseste prin pajisti, pe grohotisuri si in locuri stîncoase, fiind raspandita peste tot prin muntii Carpati.

Mierea de albine

Ce este de mierea ?

Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă "albină") este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup.

Nectarul, în sine, este compus în principal din zaharoza si apa. Albinele adauga enzime care creeaza compusi chimici suplimentari, transformand zaharoza în fructoza si glucoza, apoi evaporand apa, astfel încât produsul rezultat este foarte rezistent in timp.

Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut. Conform statisticilor, producţia anuală mondială de miere în 2005 a fost de de 1,4 milioane de tone. China, Argentina, Turcia si Statele Unite sunt cei mai mari producatori mondiali de miere, conform FAO. In Europa, cel mai mare producator de miere este Turcia(locul 3 mondial), urmata de Ucraina (locul 5 mondial).

Ce contine mierea ?

Mierea contine , in mare: 80% zaharuri naturale, cea mai mare parte fructoza si glucoza (datorita nivelului ridicat de fructoza, mierea e mai dulce decat zaharul), 18% apa (cu cat continutul de apa este mai mic, cu atat mierea are calitatea mai buna), 2% minerale, vitamine, polen si proteine.

Vitaminele prezente în miere sunt B1(tiamina), B3(niacina), B2(riboflavina), B5(acid pantotenic), B6(piridoxina), B9, C, impreuna cu diferiti aminoacizi si acizi.

Minerale care se gasesc in miere includ diferite cantitati de calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu si zinc.

De asemenea, mierea mai are cateva proprietati nutritrive foarte importante: contine antioxidanti, nu contine grasimi, colesterol si nici sodiu.

O suta de grame de miere au un continut calori de 304 Kcal. Mierea are, insa, un Indice Glicemic sanatos, zaharurile sale putand fi absorbite gradual. Se stie ca alimentele cu un indice glicemic ridicat trebuie evitate, pentru ca au ca efect cresterea nivelului de insulina din sange, pancreasul fiind stimulat sa metabolizeze cantitatea mare de glucoza din sange.

Proprietatile mierii?

Mierea are o densitate de aproximatic 1.36 kilograme la litru (cu 36% mai densa decat apa).

Mierea contine minerale si vitamine care ajuta metabolizarea colesterolului si acizilor grasi din organe si tesuturi, prevenind astfel obezitatea.

Mierea are un caracter higroscopic, ceea ce înseamnă atunci când este expusa la aer, absoarbe umezeala în mod natural din aer. În tratarea ranilor deschise, mierea este utilă, favorizand cicatrizarea prin menţinerea pielii umede si stimularea dezvoltarii ţesuturilor noi.

De asemenea, permite îndepărtarea uşoară a pansamentelor, prevenind lipirea acestora de piele. Proprietăţile higroscopice ale mierii o fac, de asemenea, un ingredient ideal într-o mulţime de produse cosmetice, deoarece ajută la menţinerea pielii hidratate si proaspate, prevenind uscarea. Astfel, unii oameni denumesc mierea naturală "umectant" pentru ca atrage şi reţine umiditatea.

Atunci când este utilizata la nivelul pielii şi in tratamente de par, mierea capteaza umiditatea, lasand pielea moale si supla, iar părul lucios şi sănătos.

Cercetătorii au început să documenteze proprietăţile de vindecare ale mierii în prima parte a secolului 20. Aceasta a încetat odată cu dezvoltarea antibioticelor, dar recenta dezvoltare a rezistenţei la antibiotice a dus la o renaştere a interesului pentru proprietăţile de vindecare ale mierii.

Agent antimicrobian eficace, mierea previne cresterea anumitor bacterii. Aceasta conţine o enzimă care produce peroxid de hidrogen, care este considerat a fi motivul principal pentru activitatea antimicrobiană a mierii. Ca atare, mierea este un tratament util pentru răni şi arsuri. Taieturile, excoriaţiile şi arsurile pot fi acoperite cu miere pentru a preveni patrunderea bacteriilor şi pentru a incuraja vindecarea rănilor.

Mierea poate ajuta la tratarea acneei minore prin atacarea bacteriilor care provoacă apariţia focarelor, hidratatand totodata pielea. Tipurile de miere diferă foarte mult în privinta eficacitatatii lor antimicrobiene. Mierea care provine de planta Manuka, din Noua Zeelandă, are cele mai mari proprietăţi antimicrobiene.

Mierea are proprietăţi naturale antioxidante, putand distruge biologic agenţii chimici chimici legati de multe boli, precum cancerul. Studiile au aratat, de asemenea, că mierea de culoare inchisa, cum ar fi cea de Hrişcă, pare să aibă mai mulţi antioxidanţi decât soiurile de culoare deschisa. Antioxidanţii din miere ajuta nu numai la eliminarea radicalilor liberi din organism, ei sunt, de asemenea, parte din sumplimentele nutritive pentru dezvoltarea ţesuturilor noi.

Aceste proprietăţi preţioase ale mierii ajuta la protejarea pielii de soare, incurajand la refacerea si intinerirea ei. Ca urmare, exista un număr tot mai mare de produse pentu ingrijirea pielii care folosesc mierea, cum ar fi produsele de protecţie solară şi produsele de curăţare faciala pentru tratarea pielii deteriorate sau uscate.

Mierea este si un aliment minune, ea nu are data de expirare. Ca dovada, arheologii au gasit borcane de miere în mormintele egiptene, vechi de peste 2000 ani, în conservare perfecta. Multi oameni considera surprinzator ca bacteriile nu se pot dezvolta în miere, deoarece acestea iubesc zaharul. Compozitia chimica cu un continut scazut de apa si nivelul relativ ridicat de acid din miere, insa, creeaza un pH scazut (3.2-4.5), neprielnic dezvoltarii bacteriilor sau altor micro-organisme.

Mierea in Istorie

Se crede ca istoria mierii începe în urma cu cca 10 - 20 milioane de ani în urma, iar practica de a produce miere, adica apicultura, dateaza de la cel putin 700 î.Hr. Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.

În antichitate, Egiptenii ofereau ca sacrificiu miere zeilor apelor, legiunile romane ungeau cu miere ranile, ca un remediu natural pentru a ajuta vindecarea, iar seniorii medievali pastrau mierea pentru uz privat. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. Trupul lui Alexandru cel Mare a fost pastrat si îmbalsamat cu miere.

In Hinduism, mierea (Madhu) este unul dintre cele cinci elixiruri ale nemiririi (Panchamrita). In templele hinduse, mierea este oferita zeitatilor ritualic (Madhu abhisheka). Vedele si ale scrieri vechi pomenesc, de asemenea, mierea ca pe un bun medicament si ca pe o mancare sanatoasa.

In Islam exista o intreaga Surah in Coran, numita al-Nahl (Mierea de albine). Profetul Mahomed recomanda puternic mierea pentru scopuri terapeutice.

Cum mierea era scumpa si nu toti îsi puteau permite, utilizarea acesteia în bucatarie era rezervata numai pentru cei bogati. Miturile si legendele antice sau medievale din întreaga lume, care pomenesc despre bauturi alcoolice, contin referiri la mied, care este cunoscut ca cea mai veche bautura fermentata, preparata cu miere. Istoria biblica contine, de asemenea, fapte despre miere, legate de beneficiile si bunatatea ei. Tara fagaduita, Canaan, este tara laptelui si a mierii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori.

În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărţi în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peşte la tratarea rănilor infectate.

Când zaharul rafinat, fabricat din trestie de zahar a aparut de-a lungul vremii, fiind o forma relativ ieftina de îndulcire, a început sa înlocuiasca mierea pentru utilizarea culinara. Beneficiile aduse de miere au devenit, astfel, de apanajul mediciniei, sau al produselor gourmet.

Astazi, cuvântul miere a trecut dincolo de asocierea sa cu beneficiile sale ca un produs alimentar si s-a strecurat adânc în multe culturi si limbi. Gândindu-ne la cuvintele cu albine si miere, observam ca, ori de câte ori acestea sunt mentionate, avem de a face cu ceva bun si pozitiv: "dulce ca mierea", "harnic ca o albina", "cel mai greu de înteles sunt trei lucruri: mintea unei femei, munca albinelor si fluxurile
si refluxurile marine", "o albina este mai buna decât o mâna de muste", "luna de miere".

Tipuri de miere

Pentru clasificarea mierii exista mai multe citerii: dupa provenienţă, după speciile de plante din care este obtinuta, după modul de obţinere, dupa culoare, consistenta sau aroma. Principalele diferente apar, insa, in functie de plantele din care miere este obtinuta. La noi sunt disponibile relativ putine tipuri:

Mierea de tei are o aroma foarte placuta si puternica, fiind recunoscuta drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac.

Mierea de floarea-soarelui este cumva la polul opus fata de cea de tei. Are proprietati tonice psihice si tonice generale, este afrodiziaca si stimuleaza imunitatea.

Mierea de salcam se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza. Are, ca si cea de tei, proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca.

Mierea de brad si de alte conifere este foarte rara, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietati exceptionale asupra plamanilor si sistemului respirator, beneficiind de proprietati antiinfectioase, expectorante, antitusive si, atunci cand este consumata cu tot cu fagure, bronhodilatatoare.

Mierea de zmeura face parte dintre asa-numitele soiuri de padure. Are o culoare albicioasa, specifica, dupa care poate fi recunoscuta. Regleaza activitatea ovarelor, este reintineritoare, previne aparitia unor afectiuni ca osteoporoza, sclerodermia.

Mierea de menta este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de hectare. Se foloseste ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Usureaza digestia si combate balonarea.

Mierea de mac are un efect somnifer, antispastic si anafrodiziac puternic. Are adesea o nuanta mai inchisa, din cauza ca are in compozitie si mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.

Mierea poliflora are proprietati foarte diferite, in functie de regiunea din care este recoltata. De exemplu, mierea de la campie are o actiune antiseptica si sedativa mai puternica, spre deosebire de mierea poliflora din regiunile muntoase inalte, la care efectul antiinfectios se adreseaza in special aparatului respirator, iar efectul sedativ este inlocuit cu unul tonic nervos. In general, mierea poliflora este considerata cel mai complex tip de miere ca actiune terapeutica, ea ingloband nectarul de la cateva zeci, daca nu sute, de specii de plante medicinale si imprumutand ceva din proprietatile terapeutice ale fiecareia dintre ele.

Aventura in Leaota

Îndelung aşteptată, primăvara ne trezeşte din semihibernarea cotidiană, cu dor de munte. Hotărâm să mergem în Leaota, munte despre care ştiam unde este şi cum se ajunge, dar unde, niciunul dintre noi nu umblase vreodată. Ştiam că e prost marcat, că nu sunt cabane şi nici locuri de acces prea bune, că alţi prieteni de munte s-au rătăcit, că zăpada e încă prezentă pe sus, dar îl alegem, sătui oarecum de veşnica destinaţie - Bucegi. Ne strangem vreo zece: eu, Adi, Alex, Cristina, Dan, Mihu, Radu mic, Radu ghiocel, Rusu si Vierme. Din fericire, spre Leaota exista tren la 5 dimineata, care merge bine - e accelerat, asa ca ajungem pe la 7 in Fieni. Obisnuiti cu orele lungi din trenurile de pe Valea Prahovei, ne trezim in ultimul moment ca trebuie sa coboram. Trecem peste pasarela si gasim un microbuz care asteapta pasageri. Dupa o mica tocmeala il convingem pe sofer sa ne duca dincolo de Runcu, pana la Manastirea Adormirea Maicii Domnului. Practic, de acolo mai facem vreo ora pana la cabana. Drumul e lejer, pe drum forestier, prin padurea de amestec in mugur, tivita pe jos cu covor de ghiocei, viorele si branduse. In niciun munte, pe unde am umblat, nu am vazut mai mare risipa de flori primavaratice. Practic, dacă ieşi de pe drum, îţi umpli sufletul de remuşcări - oriunde calci, calci pe flori.

La cabană oprim zece minute, cât să vorbim cu câţiva tineri, veniţi cu atvurile, ce pareau a avea in grija cabana. Sus, intr-o cameră se făcuse foc si se putea sta in conditii acceptabile. Fideli ideii noastre de a traversa in Bucegi, plecam hotarati, catre varful Romanescu. Trecem pe langa stâna aflată în limita pădurii şi, cam intr-o jumatate de ora ajungem pe un prim vârf, inainte de Românescu, deasupra Vaii lui Coman. Oprim de-o poza, pentru ca privelistea e frumoasa. Spre nord se zaresc Bucegii, iţiţi de sub caciuli groase de zăpadă. Spre sud, valuri-valuri Subcarpaţii se întind în depărtare acoperiţi de păduri.

Ne intindem la drum, câte unul, pe Culmea Leaotei, către vârf. Oprim când şi când să ne regrupăm sau să ronţăim un biscuite. Depasim mai multe culmi intinse domol catre sud-est. Adi ramane mereu in urma, dincolo de "obligatiile de coada" a grupului. Deşi e vânt, oprim ades şi îl aşteptăm să ne ajungă. Are un rucsac cât toate zilele, bocanci de iarna, incomozi şi respiră greu. Dar e băiat mare...

Ajungem în dreptul vârfului cu mare intarziere, pe la 4 după amiaza. Cerul, senin pâna la prânz, a căpătat pete alb-gri de nori cirrus. Ştiam, oricum, că prognoza era de ploaie peste noapte. Încerc, într-o pauză, să urc repede sus, dar imi aleg cam prost ruta, căci zăpada mare şi panta înclinată mă fac să renunţ. Ajung din urma grupul, ce trecuse catre Varful Rătei. Depaşim prudenţi nişte pante ameninţătoare, încărcate de zăpadă, mărind distanţa între noi, şi ajungem aproape de vârf, de unde ar trebui sa coborâm către cantonul Rătei. Aici, însă, nu ne hotărâm ce culme - sunt trei - să alegem. Avem două hărţi şi pe una din ele traseul se desfăşoară pe culmea nordică, pe o alta, pe cea din mijloc. Vântul bate din ce în ce mai tare şi cerul s-a acoperit complet. Pierdem aiurea o jumătate de oră, în negocieri stupide. Cei mici - Radu şi Cristina au îngheţat deja - nu sunt echipaţi prea bine - iar pe mine nu mă încântă deloc ideea să-i duc să doarmă în vreo stână. Cum nici eu nu sunt prea hotarât asupra variantei corecte, iau decizia să fac cale întoarsă. Aşa, cel puţin, ajung într-o cabană încălzită, iar peste noapte n-o să mă ude ploaia. Mă urmează, unii mai hotărâţi, alţii mai puţin, cu toţii.

Istoviţi de drum, la întoarcere nu mai urmăm linia de culme, ci ne întindem de-a lungul drumului de car ce ocoleşte peste culmile laterale. Alegere nu prea fericită, căci drumul se bifurcă pe fiecare din ele, iar noi alegem, la un moment dat, fără să observăm bifurcaţia acoperită de zăpadă, varianta ce cobora. Pe lângă Adi, şi Dan începe să aibă probleme de mers. Alex rămâne cu ei, mult în urmă. Urcăm iarăşi către culme, pentru a prinde drumul bun, şi ne întindem, la limita vederii, ca nişte balize umane, pe pantă, pentru ca cei din urmă să nu coboare cumva în vale. Bocancii ni s-au udat, iar vântul se umflă duşmănos. Suferim cu toţii de frig, cei mici mai cu seamă. Îi trimit înainte, însoţiţi de Mihu, să găsească un loc ferit de vânt. Înaintăm greu, noaptea a coborât peste munte, iar luna plină nu ne e de niciun ajutor, abia bănuită printre norii negri. Ne amăgim de vreo două ori, crezând că am atins culmea bună. Din păcate, am părăsit ruta de dimineaţă, aşa că nu ne putem orienta după urme. Pe bâjbâite, la lumina frontalelor, suim iar în coamă şi găsim urmele. De aici o ţinem înainte după ele. Baieţii ramân în urmă cu Adi şi Dan, eu merg înainte cu Mihu, Radu, Cristina şi Vierme. Mergem poticniţi, aşteptând să vedem lumina frontalelor celor din urmă. Într-un târziu gasim culmea cu pricina şi începem să coborâm. Intrăm în pădure fluierând şi repede-repede, ajungem la cabană. Aici e plin de lume adunată în jurul unui foc de tabară. Noi urcăm în cameră să ne descotorsim de bocancii uzi din picioare. Punem de ceai, ne schimbăm, întindem masa şi, în cele din urmă, ajung şi baieţii. Am încheiat o tură ciudată. Bucuria de peste zi s-a cam estompat şi nici cântatul la chitară, nici masa caldă nu ne descreţesc pe deplin frunţile. Adormim pe rând, vârâţi în sacii de dormit, cu somn tulburat de cheful vecinilor nostri de cabana. Dimineaţă ni se confirmă temerea, peste noapte plouase în averse. Ne strângem alene lucrurile şi-o pornim la vale pe acelaşi drum, tivit de-o parte şi de alta de flori. Mergem pe jos până în Runcu, iar de acolo luăm taxiul până la Fieni. În aşteptarea trenului de 5 ne omenim cu câte o ciorbă caldă. Drumul înapoi este vesel, tura asta n-a ieşit chiar cum am dorit-o. Dar nu-i bai, căci ne vom întoarce !

Rata despaduririlor a scazut in ultimi zece ani

In ultimii zece ani rata despaduririlor s-a micsoarat, fata de deceniul trecut, insa, anual suprafete de dimensiunea statului Costa Rica sunt despadurite pentru utilizarea in alte scopuri (agricultura). Aceasta este concluzia ultimului raport, dat publicitatii pe 25 martie 2010 de catre FAO (Food and Agrculture Organization of the United Nations). Acelasi raport arata ca anual sunt despadurite circa 13 milioane de hectare, fata de 16 milioane cat a fost rata in deceniul 1990-2000.

Studiul, numit "The Global Forest Resources Assessment 2010", acopera 233 de tari si teritorii, implicand peste 900 de specialisti din 178 de tari, va fi publicat in totalitate in luna octombrie. Mai trebuie precizat ca o data la cinci ani, FAO publica un astfel de raport.

Acelasi raport mai arata ca Brazilia si Indonezia, care au avut cele mai ridicate pierderi de paduri in anii 90, si-au redus semnificativ exploatarile forestiere. Astfel, Brazilia si-a micsorat rata de la 2.9 la 2.6 milioane, iar Indonezia de la 1.9 la 0.5. Mai mult, in numeroase tari afectate in trecut de acest fenomen, au fost desfasurate proiecte ambitioase de replantare. Este cazul Chinei, Indiei, Statelor Unite si Vietnamului. Acest fapt, combinat cu regenerarea si expansiunea naturala in anumite regiuni, au adaugat mai mult de sapte milioane hectare anual, in deceniul 2000-2010. Urmarea este ca pierderea neta a fost redusa la 5.2 milioane de hectare anual, fata de 8.3 milioane, cat s-a inregistrat in deceniul trecut.

America de Sud si Africa au cele mai mari rate de despadurire, cu 4, respectiv 3.4 milioane de hectare. Oceania a inregistrat, de asemenea, mari pierderi, in parte si din cauza incendiilor din Australia. Pe de alta parte, Asia si-a crescut cu 2.2 milioane de hectare, net, suprafata impadurita, datorita programelor desfasurate pe continent. In America de Nord si Centrala suprafata padurilor a ramas stabila, in timp ce in Europa si-a pastrat rata crescatoare, totusi, mai putin accelerata decat in trecut.

Eduardo Rojas, Assistant Director-General al Departamentului forestier al FAO precizeaza:
"Pentru prima data, putem arata ca rata despaduririlor a scazut, la nivel mondial, ca rezultat al eforturilor sustinute atat la nivel local, cat si global. Nu numai ca tarile si-au imbunatatit politicile si legislatiile legate de paduri, dar au si alocat suprafete impadurite pentru utilizarea lor de catre comunitatile locale si pentru conservarea biodiversitatii. Acesta este un mesaj frumos pentru 2010, Anul International al Biodiversitatii. Oricum, rata despaduririlor este inca mare in multe tari si suprafetele cu paduri virgine continua sa scada, ceea ce arata ca tarile trebuie sa-si intensifice eforturile pentru protectia acestora. "

Padurile sunt liderii planetei la fixarea carbonului, fixand aproximativ 289 gigatone (Gt) in copaci si vegetatie. Carbonul stocat in biomasa, litiera si sol, in paduri, reprezinta mai mult decat tot carbonul aflat in atmosfera.

Pe langa activitatile antropice, un element important in pierderea padurilor il reprezinta incendiile, bolile si daunatorii. 1% din padurile lumii, se estimeaza, sunt afectate anual de incendii, in timp ce insectele afecteza circa 35 milioane de hectarel. De asemeni, hazardele naturale - furtuni si cutremure - contribuie semnificativ la rata despaduririlor.

Potrivit secretariatului UNFCCC(United Nations Framework Convention on Climate Change), cauza principala a despaduririlor este agricultura de subzistenta, vinovata de 48% din pierderi. Agricultura comerciala este responsabila de 32 %, constructiile de 14%, iar taierile de lemn pentru combustibil de 5%.

Despre avalanse

http://snow-trace.blogspot.com/2010/02/cate-ceva-despre-avalanse.html
http://avalanse.blogspot.com/
http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/10-avalanse
http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_despre-avalanse-si-activitatea-de-nivologie-in-romania--avalansele_id_2217_pid_3540.html
http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_despre-avalanse-si-activitatea-de-nivologie-in-romania--nivologia-in-romania_id_2217_pid_3541.html

Drumetia si sanatatea

"MUNTELE este inaltul si adancul si adaosul de oboseala proaspata. Muntele este asadar aceasta priveliste in care intru tot mai adanc si care la randul ei intra si ea in mine..."
Lucian Blaga

Toata lumea vorbeste despre efectele benefice ale mersului pe munte asupra sanatatii (fizice si psihice) a oamenilor, desi rareori se spune clar care sunt acestea si, inca si mai rar, se studiaza riguros. Abia in ultimii ani au inceput sa apara studii asupra beneficiilor aduse de drumetie sanatatii.

Putem enumera: reducerea greutatii, prevenirea bolilor cardiace, atenuarea hipertensiunii arteriale, incetinirea imbatranirii celulelor, prevenirea osteoporozei, a durerilor de spate si litsta poate continua...

In privinta ameliorarii greutatii corporale, drumetia face minuni. Daca o simpla plimbare pe jos, timp de peste 20 de minute, mareste ritmul cardiac, atragand dupa sine arderea catorva calorii, abordarea unui traseu inclinat (specific drumetiei) si mentinerea unui ritm timp de patru ore presupune un consum caloric de aproximativ 2000 kcalorii. Nu mai punem la socoteala ca in acest rastimp ne putem delecta cu peisaje minunate, eventual in compania unor prieteni.

Mai mult, in 2004, cercetatorii austrieci au efectuat asupra unui grup de 45 de tineri sanatosi, impartit in doua echipe, care au practicat de trei până la cinci ori pe săptămână, drumetia in Alpi. Prima echipa a urcat pana la o statiune de schi, dupa care a coborat cu telecabina, al doilea grup a urcat cu telecabina si a coborat pe jos. Dupa doua luni, cele doua grupuri au schimbat programul, repetand experimentul. S-a dovedit ca drumetia, asa cum era de asteptat, reprezinta un exercitiu fizic complex, dand rezultate masurabile asupra sanatatii. Ambele grupe au prezentat o scadere cu aproximativ 10% a colesterolului rau. Surprinzator, cercetatorii de la Institutul de Cercetari Vasculare si Tratament din Vorarlberg au descoperit ca si coborarea are propriile ei beneficii. Ascensiunea, singura, reduce nivelul trigliceridelor, dar coborarea este de doua ori mai eficienta in reducerea nivelului zaharului din sange si imbunatatirea tolerantei la glucoza.

Concluzii asemanatoare au fost date publicitatii tot in 2004 la reuniunea de la New Orleans a American Heart Association, cand au fost puse in evidenta efectele celor doua forme de activitate musculara implicate intr-o drumetie montana. Prima activitate, prezenta la urcare, implica miscari de flexie, asemanatoare celor in care "ne aratam muschii"; a doua activitate, prezenta la coborare, implica miscari de extensie, in care muschii au rolul de a frana. Studiului arata, in final, ca ambele forme au un aport fie in reducerea concentratiei de zahar, fie in arderea grasimilor din sânge.

Ambele studii sunt foarte incurajatoare pentru persoanele care nu pot face activitatate aerobica intensa, precum si pentru persoanele suferinde de diabet, care au astfel o reala alternativa la exercitiile aerobice.

O alta directie de studiu se desfasoara in privinta afectiunilor psihice. Astfel un studiu, din 2007, finantat de MIND, o organizatie de caritate care activeaza in domeniul afectiunilor mentale, a demonstrat ca drumetia contribuie la imbunatatirea sanatatii mentale si emotionale. Concentrati asupra oamenilor afectati de depresie, cercetatorii de la Universitatea din Essex au comparat beneficiile unei plimbari in natura prin padure si in jurul unui lac, cu cele oferite de plimbarea printr-un centru comercial.

Evident cercetatorii au realizat ca cei care practica drumetia au beneficii mult mai mari decat cei care merg la cumpraturi, concluzionand ca drumetia reduce depresia, in timp ce mersul la cumparaturi o agraveaza. Rezultatele studiului arata ca 71% dintre participanti raporteaza ameliorarea depresiei dupa drumetie, in timp de 22% au simtit ca aceasta se agraveaza dupa mersul prin mall. Mai mult, 90% au declarat ca respectul de sine a crescut dupa plimbarea in natura, in timp ce 44% au declarat ca acesta s-a micsorat dupa plimbarea la cumparaturi, iar 88% au declarat ca dupa drumetie li s-a imbunatatit starea psihica, in timp ce 44.5% au declarat ca se simt mai rau dupa plimbarea la mall.

American Hiking Society, o organizatie nonguvernamentala care promoveaza drumetia a publicat un material, bazat pe studii sustinute de asociatii de lupta importriva diabetului, a bolilor cardiace si a bolilor pulmonare, numit "Beneficiile drumetiei asupra sanatatii" (“Health Benefits of Hiking”). Materialul sustine si demonstreaza ideea valorii exceptionale pe care o are drumetia montana pentru imbunatatirea starii de sanatate. Materialul a avut un puternic impact asupra opiniei publice, ducand, dupa 2006, la nasterea sintagmei "drumetie pentru sanatate". Astazi exista numeroase produse care promoveaza conceptul, alaturi de reviste si siteuri care si-au creat sectiuni speciale, dedicate acestui subiect.

Articolul de fata nu ar fi complet fara a prezenta si riscurile la care ne poate supune drumetia. Coborarea induce de doua ori mai multa presiune decat mersul pe plan drept, asupra articulatiilor si in special asupra genunchilor. Acest risc poate fi, totusi atenuat, prin incarcarea mai atenta a rucsacului si eliminarea lucrurilor inutile, prin utilizarea betelor de trekkinkg si prin incetinirea miscarilor, astfel incat o parte din energie sa fie preluata de muschi. Pasind rar, cu pasi mici, pozitionand corect picioarele (fara a sari) si coborand in in zig-zag, pot fi reduse si alte riscuri de accidentare, precum si consecintele pe termen lung date de iritarea articulatiilor: bursita si artrita. Un factor apreciabil in evitarea acestor neplacute consecinte este incaltamintea. Bocancii de hiking trebuie sa aiba o talpa groasa, care sa absoarba socurile si sa protejeze impotriva denivelarilor, si sa sustina glezna impotriva miscarilor accidentale. Preferabil ar fi sa permita si o buna circulatie a aerului, pentru a mentine piciorul uscat, respectiv sa asigure impermeabilitate, dat fiind ca, ades pe munte, trebuie traversate ape.

Afinul

Afinul este un arbust mic cu inaltimi intre 30 si 50 cm, cu tulpini taratoare, ramuri opuse, verzi si cu frunze alterne, lungi de 1-3 cm, rotund-ovate pana la eliptice, cu marginile costate, prezentand un petiol scurt.

Florile sunt solitare, hermafrodite, pendente, de culoare alb-roz.Corola este golbulos-urceolata,terminandu-se in 5 dinti, caliciul gamosepal, corola globulos-urceolata, iar androceule este format din zece stamine.

Fructele sunt bace, rotunde, zemoase, de culoare neagra-albastruie, cu aspect brumariu, continand numeroase seminte marunte. Sucul lor este violaceu-purpuriu, gustul dulce acrisor-aromat.

Este raspandit in regiunile de munte, in zone deschise, de la limita inferioara a molidului si pana in zonele alpine, foarte frecvent in asociatie cu merisorul, formand tufarisuri compacte si intinse. Prefera zone cu temperaturi anuale moderate si precipitatii intre 800-100mm. Desi este rezistent la seceta, aceasta are efecte negative asupra fructificarii. Excesul de umiditate provoaca pierderea frunzelor. Fructifica mai abundent pe versantii cu expozitie sudica, mai insoriti.

De la afin se folosesc atat fructele (proaspete sau marmelada) cat si frunzele (decoct). Frunzele se pot recolta tot timpul verii, pana toamna tarziu, rupandu-se ramurile fara flori. Fructele trebuie culese la maturitate, adica in iulie-august. Frunzele se usuca impreuna cu ramurile, in locuri umbrite si bine aerisite. Daca se foloseste caldura artificiala, temperatura nu trebuie sa depaseasca 40 grade C. Din 3-4 kg frunze proaspete, se obtine 1 kg produs uscat. Fructele se intind in straturi subtiri in camere incalzite, pe rame cu plasa de sarma galvanizata. Se pot usca si in uscatoriii sistematice unde temperatura nu trebuie sa depaseasca 60-70 grade C.Dupa uscare se lasa 2-3 zile si apoi se ambaleaza. Din 7-8 kg de fructe proaspete se obtine 1 kg produs uscat.

Fructele contin apa (86 %), zaharuri (7-13 %), zaharoza (1-2 %), proteine (0,8-1,2 %), acizi organici (cca 1 %) din care acid uric (cca 0,9 %), acizi (benzoic, oxalic, citric, tartric, malic, succinic) (0,05-0,15 %), pectine (0,350-0,490 %), tanin (0,300-0,430 %), vitamina C (12-20 mg %), vitamina A (280 U.I.). vitamina PP (0,2 mg%), vitaminele B1 si B2 (0,02 mg % fiecare), vitamina E, saruri de potasiu (50 mg %), calciu (10 mg %), fosfor (8 mg %), sulf (8 mg %), magneziu (6 mg %), clor (5 mg %), mangan (3 mg %), fier (1 mg %).

Afinul are proprietati astringente, antidiareice si antihelmitice, fiind indicat in diabet (pigmentul mirtilina reduce nivelul zaharului din sange), in combaterea diareei (este un bun antiseptic), in tratamente cosmetice (pricnipiile active au proprietati astringente si antiseptice), in tratarea stomatitelor, a aftelor si a eczemelor. Consumul de fructe sau marmelada de afine este benefic pentru reglarea
fermentatiilor intestinale, fiind un bun ameliorator al inflamatiilor hemoroidale si un restabilizator al poftei de mancare. Decoctul de afin (o lingura de fructe uscate si zdrobite la o ceasca de apa, fiarta 5 minute si infuzata 15 minute) se foloseste la clatitul gurii contra faringitelor, stomatitelor, aftelor, la curatirea eczemelor, in comprese si spalaturi.

Romani la inaltime

Istoria alpinismului romanesc de mare altitudine este, practic, inexistenta inainte de 1989. Conditiile dificile legate de obtinerea actelor necesare, precum si echipamentul precar si lipsa posibilitatilor de procurare au facut ca romanii sa porneasca spre marile inaltimi cu o intarziere de aproape un secol.

Printre primele incercari se numara expeditia din 1985 in Himalaya la care au participat Taina si Emil Coliban, naturalistul Ovidiu Bojor, Marius Marcus si medicul Cezar Vergulescu, mort lovit de o piatra. Scopul echipei era cucerirea varfului Gurja Himal (7.165 m). DEsi echipa s-a destramat dupa tragicul accident, Marius Marcus impreuna cu un alpinist nepalez au atins totusi varful.

Expeditia spre Broad Peak din anul 1987 a fost un esec, varful fiind urcat abia in 1992 de Constantin Lacatusu, in cadrul unei expeditii americane.

In 1992, prima echipa feminina romaneasca de Himalaya, formata din Taina Coliban si Sanda Isaila, dispare in incercarea de escaladare a varfului Dhaulagiri (8.167 m).

Dupa o tentativa nereusita in anul 1994, la 17 mai 1995 Constantin Lacatusu devine primul roman care ajunge pe Everest, ca membru al unei expeditii internationale.

In 1996 o alta echipa romaneasca, condusa de Razvan Petcu vizeaza atingerea varfului Nanga Barbat (8.125 m), dar se opreste la aproximativ 8.000 de metri. Razvan Petcu si Gabriel Stana incearca sa forteze inaintarea, dar dispar sub o uriasa avalansa. Mihai Cioroianu, unul dintre supravietuitorii expeditiei, reuseste in anul urmator sa atinga varful, impreuna cu trei spanioli.

O alta expeditie romaneasca pe Nanga Parbat, organizata de Clubul Alpin Transilvania, in 1998, este oprita la 7800m de vremea neprielnica. In acelasi an echipa Galescu-Lacatusu esueaza la 7500m in incercarea de a urca pe Cho Oyu. Totusi, Mihai Cioroianu reuseste sa urce Gasherbrum II, impreuna cu un coechipier italian.

In 1999 Mihai Cioroianu moare in tentativa de ascensiune a piscului K2 (8.611 m, al doilea varf al Terrei).

Desi intarziat, startul romanilor a fost viguros, ei reusind sa urce, in numai 20 de ani cei mai multi optmiari, inregistrand si o serie de premiere mondiale pe diferite continente. Dintr-o enumerare sumara, care sa cuprinda doar pe cei incununati de glorie, nu pot lipsi cateva nume: Ticu Lacatusu, Florin Grama, Cornel Coco Galescu, Marius Gane, Ioan Torok, Horia Colibasanu, David Neacsu, Teodor (Fane) Tulpan, Teodora Vid, Alexandru Gavan, Gheorghe Dijmarescu.

Cristian Lascu, redactor sef la National Geographic, spunea ca in istoria expeditiilor in Himalaya au fost mai multe etape: cea in care muntii se urcau pentru ca acestia exista, apoi cea a expeditiilor pentru a arata ca exista alpinism romanesc, iar acum e momentul in care se incearca sa se demonstreze ca exista alpinisti romani. Iata-i !

Constantin Lacatusu s-a nascut la data de 21 februarie 1961, la Piatra Neamt. A absolvit Facultatea de Geologie din Bucuresti in 1986. Constantin Ticu Lacatusu este primul roman pe Everest, in 1995, precum si singurul roman care a reusit completarea circuitului Seven Summit, odata cu cucerirea in 2001 a Varfului Vinson din Antarctica.

Bogata lui "cariera" de alpinist include numeroase expeditii si reusite pe toate continentele lumii:
1990 - Caucaz (Elbrus Est, Ushba pe ruta nordica, unul dintre cei mai dificili 4-miari din lume, Pic Sciurovski, Chatin-Tau).
1991 - Caucaz: (Donguz Orun – prima ascensiune romaneasca, solo, Ullu Tau)
1992 – Himalaya - Karakorum (Broad Peak (8047m), pe 2 august devinde primul roman pe un varf de peste 8000m)
1993 - Caucaz (Nakra – prima ascensiune romaneasca, Keishi – prima ascensiune romaneasca, Traversarea Nakra – Donguz Orun (7 zile) – premiera romaneasca, Elbrus W - “Acoperisul Europei”, Pic Sciurovski - peretele nordic / ruta Herghiani – premiera romaneasca)
1994 - Himalaya (tentativa pe Everest pana la 8100m, pe fata NNE. Echipa internationala condusa de Russell Brice, incluzand alpinisti faimosi precum frantuzoaica Chantal Mauduit si americanul Marty Schmidt)
1994 - Alpii Valesani (Monte Rosa – cel mai inatlt varf elvetian - prima ascensiune a unei echipe romanesti, Breithorn – peretele NV / ruta Welzenbach - prima ascensiune romaneasca, Matterhorn si Rimpfischhorn – prima ascensiune romaneasca)
1995 - Africa (Mount Kenya / Batian – premiera romaneasca, Point Lenana, Kilimanjaro)
1995 - Himalaya (Everest - ruta nordica (North Ridge/NE Ridge) – prima ascensiune romaneasca a Varfului Everest pe 17 Mai)
1996 - Anzi (Aconcagua si Cerro Cuerno - fata sud-vestica – prima ascensiune Romaneasca, impreuna cu Oliver Batar)
1996 - Himalaya ( tentativa pe Dhaulagiri – al 7-lea varf din lume pe creasta nordestica. Altitudinea atinsa: cca. 7800m)
1997 - Denali (McKinley, prima ascensiune a unei echipe romanesti, impreuna cu Coco Galescu)
1998 - Himalaya(tentativa pe Cho-Oyu impreuna cu Coco Galescu, Cho-Oyu – ascensiune solitara si premiera nationala, fara sprijinul serpasilor nepalezi si fara oxigen artificial, cea mai rapida ascensiune a anului - 11 zile de la sosirea in Tabara de Baza pana pe varf.
1999 - Himalaya (tentativa pe Dhaulagiri intr-o ascensiune de toamna, Lacatusu a atins varful premergator de 8140m)
2000 - Carstensz Pyramid – prima ascensiune româneasca
2001 - Mount Vinson (Vârful a fost atins pe 10 decembrie, în conditii extreme. Acesta a fost ultimul pas din proiectul Seven Summit)
2003 – Himalaya (Machermo Pharilapche, vârf virgin din Khumbu Himal, zona Gokio, alaturi de Viorel Amzaroiu (Mardare) si Vladimir Condratov)
2004 – Alpii Valesani (Castor, Pollux si Liskamm - ascensiuni în premiera româneasca, împreuna cu Cezar Cordun, Simion Poiana si Robert Tutuianu)
2004 – Himalaya(in tentativa pe varful Janak-7090m, vârf virgin din JANAK HIMAL, regiunea Kangchenjunga Nepal, împreuna cu Viorel Amzaroiu si Ioan Torok, ating cca. 6500m pe o ruta dificila si periculoasa pe versantul vestic; Rifil Peak si Tsisima Peak - premiera mondiala)
2006 – vulcanul Teide (3718m), cel mai înalt pisc al Spaniei
2006 – Alpi (Mont Blanc, Grossglockner si ugspitze, împreuna cu Simion Poiana)

Povestea expeditiilor lui Ticu Lacatusu si multe altele pot fi gasite pe www.lacatusu.ro

Florin Grama este in egala masura un adept al alpinismului traditional, al escaladei sportive si al turelor de ski. In prezent locuieste in SUA, continuand cariera de catarator si antntrenand echipa de juniori a Vertical Adventures.

Din palamresul sau putem enumera: Ama Dablam (6812m) Himalaya - premiera romaneasca, Matterhorn (4478m) Alpi, Mt. McKinley (6197m) Denali, Aconcagua (6959m), pe ruta Polish Glacier, Anzi, Demirckazik (3756m), Mt. Taurus.
In tara a realizat numeroase rute in Carpati, inclusiv o traversare de 10 zile, iarna, a Carpatilor Meridionali si o traversare de iarna a Custurii Saratii, considerata cea mai dificila traversare din Romania.

A obtinut numeroase premii la concursuri de escalada si bouldering desfasurate la Herculane,(1994, 1996, 1997, 1998), Caransebes (1999), Retezat(1997) Atlanta (2002, 2003, 2004), Nashville(2003), Miami (2004) etc

Despre pasiunea lui Florin Grama gasiti mai multe pe siteul fgrama.com

Cornel Coco Galescu s-a nascut in 26 decembrie 1964 la Caransebes, la poalele muntilor Tarcu. A mers prima data pe munte la 10 ani, cu dorinta sa invete sa schieze pe Muntele Mic ( 1802m ). "M-am indragostit `la prima vedere` de munte si de schi, sentiment care n-a incetat nici azi, dupa mai bine de 30 de ani", spune Coco.

"Primul traseu de alpinism l-am parcurs in iarna lui 1985 ( Surplomba Cenusie ) alaturi de Micola Zoli, dar foarte multe secrete ale alpinismului le-am invatat de la alpinistii timisoreni: Eugen Seracin, Emil Luzan, Novac Iacob, Nicolae Balmez." Intre 1986-1990 participa si castiga de nenumarate ori la concursuri de schi si alpinism, cum ar fi Campionatul Universitar de Schi Alpin pe zona de Vest, Alpiniada Banatului sau Cupa Romaniei de alpinism.

Parcurge nenumarate trease de vara si de iarna din Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, Valea Cernei, Retezat, Cheile Turzii, etc. In 1992, castiga Cupa Romaniei la Alpinism, avand coechipier pe George Popa. Impreuna cu George Popa realizeaza si o premiera mondiala in Muntii Kackar din Turcia, cucerind un varf al carui nume va ramane ”Turnul Romanilor”. Participa la scoli de alpinism si salvamont din tara si strainatate ( E.N.S.A. Chamonix ).

In palmaresul sau, alaturi de premii obtinute la competitii interne (1985-1992 intre care Cupa Romaniei la alpinism, obtinuta in 1992), intra expeditii in Alpi(1996, 2004), Caucaz (1990, 1991), Anzi (1998, 2003), Kackar(1993), Taurus (1996), Himalaya(1996, 2003), precum si numeroase premiere: premiera mondiala din Turcia (Turnul romanilor, 1993), premiera romaneasca pe ruta tehnica din Aconcagua, premiera romaneasca pe Vf. McKinley ( Alaska, 1997 alaturi de Ticu Lacatusu ),premiera romaneasca pe Vf. Cerro Solo din Patagonia (2000), ascensiunea solitara pe Vf. Sitta Chuchura din Himalaya, tura pe schiuri din Laponia (2002) , premiera romaneasca din Ama-Dablam Himalaya (2005, alaturi de Florin Grama).

Coco Galescu este fondatorul Clubului Montan Caransebes, alaturi de Florin Grama si Adrian Prelipceanu, autor si colaborator la construirea mai multor panouri de escalada din tara, manager la S.C. Conic srl - producatoare de prize artificiale si autor de articole si documentare cu tematica montana.

Cristian Tecu s-a nascut pe 11 aprilie 1970. A absolvit Facultatea de Hidrotehnica, Timisoara in 1993. In prezent fiind artist al Federatiei Internationale de Arta Fotografica, fotograf, cameraman, editor audio/video si doctorand cu frecventa la Universitatea Politehnica Timisoara – Multimedia

Practica alpinismul din 1988, participand la expeditii in Caucaz (1995, 1997, 1998, 2001 si 2002), Pamir(1996) si Tian Shan (1999). Si-a trecut in palmares varfurile: Gumaci, Ceghet Tau, Germogenov, Djan Tugan, creasta Ushba, Pik Kavkaz pe un traseu în premiera româneasca, Belalakaia, Elbrus (Caucaz), Pik Lenin (Pamir) si Khan Tengri pâna la cota 6800 (Tian Shan), Quitaraju (Cordillera Blanca), Shishapangma Central Summit (Himalaya), iar în Alpi, Petit Dru, si ruta Ma-Ika în premiera româneasca în Grandes Jorasses

Pe 2 octombrie 2006, în atinge Cho Oyu, 8201m, din Himalaya.

O parte a lucrarilor sale poate fi vazuta la adresa: www.momente.ro.

Marius Gane este o alta figura emblematica pentru alpinismul romanesc. In prezent el este salvator montan în cadrul Serviciului Public Salvamont Arges. Are in palmares ascensiuni in Romania dar si in afara ei, ascensiuni solitare de iarna, expeditii in Caucaz, Africa, America de Sud, Nepal si Pakistan. Din multele sale reusite enumeram:

1984-2004 - Escalade estivale si hivernale in Carpati. Premierele de iarna ale traseelor Memorial Emilian Cristea, Scorpionul, ascensiunea solitara hivernala a traseului Fisura Albastra Directa
1991 - Elbrus W (Caucaz)
1992 - Creasta Shelda (Caucaz)
1995 - Traseu deschis in premiera in masivul Aladaglar - Turcia
1996 - Expeditie Nanga Parbat (Karakorum) - fara atingerea varfului
1998 - 2001- Escalade in Alpii Francezi. Premiera hivernala romaneasca a traseului Directa Americana din Petit Dru.
2003 - Aconcagua (Anzi)
2003 - Everest (Himalaya)
2005 - Chopicalquim, Pisco (Anzi)
2008 - Gasherbrum 2 ( Karakourum), fara tabere intermediare amenajate anterior, in stil alpin

Teodor(Fane) Tulpan s-a nascut la 14 iunie 1971 la Sibiu. Pasiunea pentru munte s-a aprins din copilarie, pe coamele Cindrelului, alaturi de bunicul sau.

In anul 1993 intra in Asociatia Salvatorilor Montani Sibiu invatand de la oameni cu experienta ceea ce inseamna mersul pe munte in conditii extreme.
"Imi doream sa merg la altitudinimai mari sa vad cum ma comport si daca mai fac alpinism sau ma apuc de tenis." A inceput in 1996 cu prima expeditie externa in PAMIR, avind ca scop escaladarea vf. Lenin 7.134m, un varf impresionant si dorit de foarte multi alpinisti.

In anul urmator, reuseste sa urce vf. Elbrus si Ghermoghenov,facand si o tentativa la vf. Ushba, cel mai dificil din Caucaz. Reuseste, insa, ascensiunea pe acesta in 1998, in cadrul unei noi expeditii.
In 1999 participa intr-o alta expeditie spre masivul Tien-Shan, avind ca tel vf. Khan Tengri, reusind sa urce chiar de doua ori in interval de o saptamana pe varf, iar ca fapt inedit zboara cu parapanta, in premiera mondiala, de la 6.000 m pana in tabara de baza.

In trei din aceste expeditii partener i-a fost Mihai Sima, alaturi de care a participat si la expeditia Everest 2003. În acest an participa in Argentina la o expeditie de testare/pregatire pe varful Aconcagua impreuna cu majoritatea colegilor din expeditie. Si aici zboara cu parapanta de la Tabara II (5.400 m) pana in tabara de baza (4.100 m).

Pe 22 mai 2003 urca varful Everest, in cadrul unei expeditii romanesti, cunoscuta ca Everest 2003. Grupul a fost format din zece membri, condusi de alpinistul David Neacsu, plus doi cameramani, si ei alpinisti cu vechime. Primul care a atins varful, pe 22 mai – la 8,10 ora locala, a fost sibianul Teodor Tulpan, urmat de Marius Gane si Lucian Bogdan. Al patrulea roman din expeditie care a atins varful a fost Gheorghe Dijmarescu.

In 2004 face o tentativa de a urca pe K2, al doilea varf din lume, retragandu-se la altitudinea de 7400 m din cauza vremii nefavorabile si a unor degeraturi de gradul I la degetele de la picioare.
Teodor Tulpan si-a mai trecut in palmares, in 2005, varful Chopicalque, din Peru, in 2007 varful Kenya , in 2007 Varful Mont Blanc, in 2008 Varful Chandrasila din India, in 2008 Varful Orizaba din Mexic, iar in 2009 Elbrus si Kilimanjaro.

Siteul www.tulpan.ro contine povestea detaliata a expeditiilor sale.

David Neacsu a condus prima expeditie româneasca pe Everest, in 2003. Este deja printre veteranii alpinismului romanesc cu numeroase expeditii in muntii inalti. O scurta trecere in revista a palmaresului sau ar cuprinde:

1990, 1993 – traversarea Carpatilor Meridionali pe timp de iarna;
1991 – Vf. Elbrus, Caucaz
1992 – Vf. Mont Blanc, Alpi
1994 – Vf. Kilimanjaro (prima expeditie româneasca, unde s-a realizat recordul mondial de viteza în ascensiune), apoi Vf. Mount Kenya, ambele din Africa;
1995 – Vf. Mont Blanc, Alpi, ascensiune de iarna;
1996 – Vf. Aconcagua, America de Sud, premiera româneasca;
1996 – Vf. Mont Blanc, Alpi, versantul Italian;
1997 – Vf. Mc Kinley, Alaska;
1997 – Vf. Kilimanjaro si Vf. Kenya din Africa;
1998 – Vf. Huascaran - Anzii Cordilieri, Peru;
2000 – Vf. Illimani, Bolivia, Vf. Cotopaxi, Ecuador;
2002 – Vf. Kala Patthar, Nepal, Vf. Klucev – Kamtchatka, Rusia;
2003 – conduce expeditia Aconcagua 2003;
2003 – conduce expeditia Everest 2003, ocazie cu care, alpinistul Teodor Tulpan stabileste un nou record mondial de zbor cu parapanta pe Everest, in 30 de minute;
2009 - conduce expeditia româneasca Northland Antarctica 2009, Mt. Vinson 4.897, împreuna cu Tulit Zsombor;

Imagini din expeditiilel lui David Neacsu pot fi vazute pe siteul www.himalaya.ro

Horia Colibasanu s-a nascut pe 04.01.1977 la Timisoara. A absolvit Facultatea de Stomatologie, Timisoara, in 2001, in prezent fiind medic. Practica alpinismul din 1998, participand si castigand premii nationale la concursuri de alpinism.

In palmaresul sau intra expeditii in Caucaz (1998, 2002), Tian Shan (1999), Alpi(2003).
In 2004 urca in premiera nationala vârful himalayan K2, stabilind cea mai buna performanta a alpinismului românesc. Expeditia din 2004 pe vârful K2 , al doilea vârf din lume ca altitudine si cu siguranta cel mai greu optimiar, l-a inscris pe Horia Colibasanu, prin atingerea vârfului, pe lista alpinistilor de talie mondiala. Performata lui pe K2 reprezinta momentan cea mai mare realizare a alpinismului românesc si a fost echivalata de catre Agentia Nationala pentru Sport cu un titlu de vicecampion mondial.

In 2006 Horia pleaca impreuna cu Romeo Dunca in expeditia pe Manaslu, alaturandu-se unei expeditii internationale conduse de cel cu care a urcat pe K2 in 2004, Inaki Ochoa de Olza. Pe 29.04.2006 Horia reuseste sa atinga varful alaturi de Inaki si Jorge Egocheaga, tot in premiera romaneasca. Aceasta reusita, cumulata cu cea de pe K2 ii aduce din partea Municipalitatii TIMISOARA titlul de cetetan de onoare al municipiului Timisoara.

In 2007, Horia pleaca din nou spre Nepal in compania aceluiasi Inaki. Tinta lor este varful Dhaulagiri si, beneficiind de aclimatizarea de pe Dhaulagiri, incearca o tentativa fulger pe Annapurna. Pe 1 mai Horia reuseste sa-si treaca in palmares varful Dhaulagiri, acumuland a treia premiera romaneasca in Himalaya. Tentativa pe Annapurna este insa "respinsa" de vreme si de conditii prea periculoase, astfel ca Annapurna ramne „restanta”.

Siteul sau poate fi accesat la www.horiacolibasanu.ro.

Alexandru Gavan este un alpinist si fotograf român. În activitatea sa de alpinist, a cucerit trei vârfuri de peste 8.000 m: Gasherbrum 1, 8.068 m, în premiera romaneasca, Cho Oyu, 8.201 m,Makalu, 8.463 m, al cincilea cel mai inalt varf din lume. La data de 2 octombrie 2006, când a urcat pe Cho Oyu, la doar 24 de ani, a devenint cel mai tânar român care a pus vreodata piciorul pe vârful unui optmiar. De asemenea, pe 12 mai 2008, cand a urcat Makalu, realizeaza prima ascensiune româneasca a vârfului.

Alex Gavan este adeptul unui stil curat, urcand fara oxigen si fara ajutorul serpasilor. "Pentru mine, Everestul n-a fost niciodata un scop in sine. Normal, de cand eram mic, in liceu, visam sa urc Everestul, doar ca acum a venit ca o evolutie fireasca a proiectului meu hima­layan, si anume ascensiunea tuturor varfurilor de peste 8.000 de metri fara oxigen suplimentar." declara in primavara lui 2009, inainte de tentativa de a urca varful Everest, tentativa intrerupta pe 1 mai, din cauza conditiilor neprielnice din zona caderii de gheata Khumbu.

Lucrarile sale si povestea expeditiilor din Himalaya pot fi vazute pe www.cloudclimbing.ro

Vid Teodora s-a nascuta la Lugoj, pe 28 noiembrie 1982, absolvind Facultatea de Geografie-Turism din Timisoara. Este membru al Clubului de Turism „Concordia“ Lugoj si al Clubului Sportiv Alternative TM din Timisoara. Practica schiul alpin, snowboardingul, alpinismul, escalada si speologia.A fost ghid montan si instructor de ski în statiunea Saas-Fee din Elvetia.

Palmaresul sau numara: Barrhorn, Mittaghorn, Egginer, Monte Moro, Jegihorn (Alpi 2003), Allalin, Alphubel (Alpi - 2004), Dom, Nadelhorn (Alpi - 2005), Mont Blanc si Matterhorn (Alpi 2006), Aconcagua (Anzi - 2007) , McKinley (Denali - 2007, prima românca pe acest vârf), ascensiune de iarna pe Mont Blanc (Alpi - 2007), Pico de Aneto (Pirinei - 2007), Lagginhorn, Weissmies (Alpii elevetieni - 2007), premiera româneasca pe fata nordica a vf. Allalin (2008), vf. Tsergo Ri, vf. Surya, vf. Kala Pattar (Nepal - 2008), vf. K2 - pâna în tabara 2 (Karakoroum - 2008).

Teodora Vid este prima femeie din Romania care a urcat un optimar, lucru petrecut in 19 mai 2009 pe varful Cho Oyu.

Puteti afla mai multe despre proiectele sale, trecute sau viitoare accesand: www.thea-vid.ro