joi, 1 aprilie 2010

Aventura in Leaota

Îndelung aşteptată, primăvara ne trezeşte din semihibernarea cotidiană, In trencu dor de munte. Hotărâm să mergem în Leaota, munte despre care ştiam unde este şi cum se ajunge, dar unde, niciunul dintre noi nu umblase vreodată. Ştiam că e prost marcat, că nu sunt cabane şi nici locuri de acces prea bune, că alţi prieteni de munte s-au rătăcit, că zăpada e încă prezentă pe sus, dar îl alegem, sătui oarecum de veşnica destinaţie - Bucegi. Ne strangem vreo zece: eu, Adi, Alex, Cristina, Dan, Mihu, Radu mic, Radu ghiocel, Rusu si Vierme. Din fericire, spre Leaota exista tren la 5 dimineata, care merge bine - e accelerat, asa ca ajungem pe la 7 in Fieni. Obisnuiti cu orele lungi din trenurile de pe Valea Prahovei, ne trezim in ultimul moment ca trebuie sa coboram. Trecem peste pasarela si gasim un microbuz care asteapta pasageri. Dupa o mica tocmeala il convingem pe sofer sa ne duca dincolo de Runcu, pana la Manastirea Adormirea Maicii Domnului. Practic, de acolo mai facem vreo ora pana la cabana. Drumul e lejer, pe drum forestier, prin padurea de amestec in mugur, tivita pe jos cu covor de ghiocei, viorele si branduse. In niciun munte, pe unde am umblat, nu am vazut mai mare risipa de flori primavaratice. Practic, dacă ieşi de pe drum, îţi umpli sufletul de remuşcări - Sub Romanescuoriunde calci, calci pe flori.

La cabană oprim zece minute, cât să vorbim cu câţiva tineri, veniţi cu atvurile, ce pareau a avea in grija cabana. Sus, intr-o cameră se făcuse foc si se putea sta in conditii acceptabile. Fideli ideii noastre de a traversa in Bucegi, plecam hotarati, catre varful Romanescu. Trecem pe langa stâna aflată în limita pădurii şi, cam intr-o jumatate de ora ajungem pe un prim vârf, inainte de Românescu, deasupra Vaii lui Coman. Oprim de-o poza, pentru ca privelistea e frumoasa. Spre nord se zaresc Bucegii, iţiţi de sub caciuli groase de zăpadă. Spre sud, valuri-valuri Subcarpaţii se întind în depărtare acoperiţi de păduri.

Ne intindem la drum, câte unul, pe Culmea Leaotei, către vârf. Oprim când şi când să ne regrupăm sau să ronţăim un biscuite. Depasim mai multe culmi intinse domol catre sud-est. Adi ramane mereu in urma, dincolo de "obligatiile de coada" a grupului. Deşi e vânt, oprim ades şi îl aşteptăm să ne ajungă. Are un rucsac cât toate zilele, bocanci de iarna, incomozi şi respiră greu. Dar e băiat mare...

Ajungem în dreptul vârfului cu mare intarziere, pe la 4 după amiaza. Cerul, Pe Culmea Leaoteisenin pâna la prânz, a căpătat pete alb-gri de nori cirrus. Ştiam, oricum, că prognoza era de ploaie peste noapte. Încerc, într-o pauză, să urc repede sus, dar imi aleg cam prost ruta, căci zăpada mare şi panta înclinată mă fac să renunţ. Ajung din urma grupul, ce trecuse catre Varful Rătei. Depaşim prudenţi nişte pante ameninţătoare, încărcate de zăpadă, mărind distanţa între noi, şi ajungem aproape de vârf, de unde ar trebui sa coborâm către cantonul Rătei. Aici, însă, nu ne hotărâm ce culme - sunt trei - să alegem. Avem două hărţi şi pe una din ele traseul se desfăşoară pe culmea nordică, pe o alta, pe cea din mijloc. Vântul bate din ce în ce mai tare şi cerul s-a acoperit complet. Pierdem aiurea o jumătate de oră, în negocieri stupide. Cei mici - Radu şi Cristina au îngheţat deja - nu sunt echipaţi prea bine - iar pe mine nu mă încântă deloc ideea să-i duc să doarmă în vreo stână. Cum nici eu nu sunt prea hotarât asupra variantei corecte, iau decizia să fac cale întoarsă. Aşa, cel puţin, ajung într-o cabană încălzită, iar peste noapte n-o să mă ude ploaia. Mă urmează, unii mai hotărâţi, alţii mai puţin, cu toţii.

Istoviţi de drum, la întoarcere nu mai urmăm linia de culme, ci ne întindem de-a lungul drumului de car ce ocoleşte peste culmile laterale. Alegere nu prea fericită, căci drumul se bifurcă pe fiecare din ele, iar noi alegem, la un moment dat, fără să observăm bifurcaţia acoperită de zăpadă, varianta ce cobora. Pe lângă Adi, şi Dan începe să aibă probleme de mers. Alex rămâne cu ei, mult în urmă. Urcăm iarăşi către culme, pentru a prinde drumul bun, şi ne întindem, la limita vederii, ca nişte balize umane, pe pantă, pentru ca cei din urmă să nu coboare cumva în vale. Bocancii ni s-au udat, iar vântul se umflă duşmănos. Suferim cu toţii de frig, cei mici mai cu seamă. Îi trimit înainte, însoţiţi de Mihu, să găsească un loc ferit de vânt. Înaintăm greu, noaptea a coborât peste munte, iar luna plină nu ne e de niciun ajutor, abia bănuită printre norii negri. Ne amăgim de vreo două ori, crezând că am atins culmea bună. Din păcate, am părăsit ruta de dimineaţă, aşa că nu ne putem orienta după urme. Pe bâjbâite, la lumina frontalelor, suim iar în coamă şi găsim urmele. De aici o ţinem înainte după ele. Baieţii ramân în urmă cu Adi şi Dan, eu merg înainte cu Mihu, Radu, Cristina şi Vierme. Mergem poticniţi, aşteptând să vedem lumina frontalelor celor din urmă. Într-un târziu gasim culmea cu pricina şi începem să coborâm. Intrăm în pădure fluierând şi repede-repede, ajungem la cabană. Aici e plin de lume adunată în jurul unui foc de tabară. La plecareNoi urcăm în cameră să ne descotorsim de bocancii uzi din picioare. Punem de ceai, ne schimbăm, întindem masa şi, în cele din urmă, ajung şi baieţii. Am încheiat o tură ciudată. Bucuria de peste zi s-a cam estompat şi nici cântatul la chitară, nici masa caldă nu ne descreţesc pe deplin frunţile. Adormim pe rând, vârâţi în sacii de dormit, cu somn tulburat de cheful vecinilor nostri de cabana. Dimineaţă ni se confirmă temerea, peste noapte plouase în averse. Ne strângem alene lucrurile şi-o pornim la vale pe acelaşi drum, tivit de-o parte şi de alta de flori. Mergem pe jos până în Runcu, iar de acolo luăm taxiul până la Fieni. În aşteptarea trenului de 5 ne omenim cu câte o ciorbă caldă. Drumul înapoi este vesel, tura asta n-a ieşit chiar cum am dorit-o. Dar nu-i bai, căci ne vom întoarce !