Greenwashing

Musala si Pirin intr-un singur weekend

In Borovets, ne pregatim de drum

Priveam de multa vreme cu curiozitate, prin google maps, la muntii vecinilor bulgari, dar distanta considerabila si lipsa unui plan bine intocmit au amanat momentul pana in vara aceasta. Cand, multumita organizarii lui Radu, am umplut doua masini si am pornit spre ei. Eu cu Horia, David si Radu intr-o masina, Adi, Mihu si Cezar, in cealalta. Joi dimineata, la 6, pe 23 august, ne intalnim la Unirii, ne burdusim portbagajele si, cu intarzierea de rigoare, plecam. Drumul pana la Giurgiu, refacut, este placut, cu toata circulatia din marginea Bucurestiului. In Vama nu e aglomerat, asa ca trecem repede si doar faptul ca a trebui sa platim 7 euro taxa de pod, aflat intr-o stare mizerabila pe partea romaneasca, ne-a produs oarece neplacere. Cumparam vigneta si o lipim, just in case, in parbriz, apoi ne continuam drumul spre Pleven, pe E83. Surprinzator, desi cam pietros, drumul este excelent, mai ales ca evita majoritatea localitatilor, iar soferii bulgari sunt mult mai civilizati si cuminti decat ai nostri. Dupa vreo 6 ore, scurse in discutii amicale si muzica voioasa, ajungem pe autostrada spre Sofia - se pare ca toate autostrazile bulgaresti duc la Sofia, pentru ca, din ce am vazut, doar asta scria la intrarile pe autostrazile lor.

Refugiul Everest

De pe autostrada trecem pe centura, care este cu 3 clase peste cea a Bucurestiului, iar de pe centura intram pe drumul 82 spre Borovets, prima noastra destinatie, pe care o atingem dupa vreo 9 ore de la plecare. Asezat la poalele Rilei, muntele bogat in ape, Borovets este o statiune asemanatoare cu Poiana Brasov, nu atat de cocheta, dar, categoric, in avantaj datorita pozitiei sale care ii ofera acces la partii situate la peste 2400 m. Gasim parcare, ieftina - 5 leva/zi, chiar langa gondola, de asemenea, accesibila ca pret - 10 leva, urcat si coborat. La banii astia, cumparam si noi 7 bilete si, pe la trei dupa amiaza, suntem la 2400 m, in drum spre Cabana Musala, la care ajungem dupa vreo 45 minute de mers, pe un drum usor, plin de turisti, care de care mai subtire echipat.

Pe Musala, in amurg

La cabana ne intelegem cumva cu cabanierul - engleza este foarte rara in Bulgaria, si primim locuri in doua camere. Suprinzator, paturile au saltele relaxa si asternuturi curate, ceea ce pentru 2400 m si 15 leva pe zi mi se pare remarcabil. Stiind, din auzite, ca mancarea e cam proasta, ne ospatam din traista, intinzand masa mare. Doar berea ni se pare cam scumpa - 5 leva, dar in caldura de august se potriveste prea bine ca sa ne zgarcim. Cum, dupa o masa copioasa e necesara o digestie sanatoasa, plini de neastampar, pornim spre varf, cu gandul sa-l prindem in amurg. Poteca este usurica si urca in trepte printr-o vale plina de lacuri, avand tot timpul ca reper varful Musala. Pe la jumatatea drumului, adica dupa o ora de urcus, ajungem la refugiul Everest, pe la 2700 m. Nu va ganditi la o cosmelie cu geamuri sparte, pentru ca refugiul este cu mult peste majoritatea cabanelor de la noi. Foarte aproape de el se gaseste si o sursa de apa, asa ca nu e nevoie sa carati prea multa de jos. Daca pana aici traseul urmeaza valea, mai departe el se inscrie pe fata estica a unei muchii pe care o urca in serpentine largi. La capatul ei, dupa o jumatate de ora suntem pe varful Musala, cel mai inalt din Balcani, cu cei 2925 de metri ai sai. Etimologia Musalei, Mus Allah, adica aproape de Allah, indreptateste acest fapt. Pe varf, care arata ca un platou, se gasesc doua statii meteo, unde, dupa cum am vorbit cu cei de aici, se poate ramane peste noapte. Din varf exista mai multe posibile continuari, cea mai banala fiind intoarcerea pe acelasi drum, pe care o alegem si noi, noaptea fiind pe aproape. Pozam pe indelete, orice subiect si nesubiect, soare, umbre, pietre si fete zambarete. O data cu soarele coboram catre cabana, unde ajungem pe rand, sub lumina stinsa a lunii aflate in ultimul patrar. Seara ne-o trecem cu indeletniciri casnice - mancare, bere si palavre.

Pe creasta "Musalei"

Vineri de dimineata ne trezim devreme - nu chiar ca in Carpati, dar destul cat sa avem vreme sa mai urcam o data pe Musala si sa ajungem, in aceeasi zi, la Bansko. Motivul repetarii urcararii pe Musala - o creasta ce porneste spre est de sub varf, pe care o ochisem joi si pe care, vazand poteca, am vrut sa o strabatem. Merita tot efortul... Aceasta creasta, de fapt o custura, coboara vreo suta de metri si apoi urca pe Malka Musala, un alt varf de peste 2900 m. Din varf coboara spre nord, cam in directia cabanei, o alta creasta, mai putin accidentata, dar care ofera o perspectiva foarta frumoasa asupra Musalei si care ne duce, destul de repede, pe varful Irecek. De aici, directia se schimba catre est, coborand intr-o sa larga. Luam ca reper o formatiune stancoasa, alcatuita din lespezi mari si cenusii, prezente, de altminteri peste tot in Rila. Aflaram ca bulgarii o numesc Sfinx, dar, cu toata straduinta noastra, nu am putut sa o asimilam sfincsilor cunoscuti de noi... In nordul acestei formatiuni gasim o poteca ce coboara de-a dreptul in caldarea glaciara ce adaposteste si cabana Musala. O urmam si in jumatate de ora suntem inapoi la cabana, unde, in intampinarea weekendului, incep sa se stranga hoarde de turisti. Socotit cu pauzele dese pentru fotografii, plimbarea aceasta, de o frumusete aparte, ne-a consumat vreo patru ore.

Sfinxul din Rila

Ajunsi la cabana, ne strangem cuminti rucsacurile, mancam si pornim, pe rand, catre gondola. Pe la ora patru dupa amiaza plecam catre Bansko, spre al doilea obiectiv al turei, varful Vihren. Urmam pentru asta ruta prin Dupnita si Blagoevgrad, chiar daca gps-urile noastre ne-ar fi dus prin munti, complet aiurea. Drumul este simtitor mai aglomerat intre Dupnita si Simitli, urmand drumul ce trece in Grecia. In doua ore ajungem la Bansko si, cu greu, gasim strada Pirin, de altminteri cea mai insemnata din localitate. Impresia este covarsitoare, fiind intr-un imens oras turistic, nou, dar aproape gol. Pentru magazine si restaurante a trebuit sa coboram catre partea veche, dupa parerea mea, mult mai interesanta. Noi avem, insa, rezervare la Winslow Apartments, un hotel cu studiouri imense - doua dormitoare, camera de zi cu bucatarie si doua bai, aproape de marginea orasului. Pretul, socotit pentru o persoana, 15 euro pentru doua nopti.

Pe Vihren

Sambata dimineata urcam in masini si urmam strada Pirin, afara din Bansko, catre cabana Vihren. Drumul este bun, dar in partea superioara se ingusteaza, fapt deranjant, dat fiind traficul turistic foarte intens. Impresia pe care ne-o face muntele, vizibil din departare, prin silueta sa eleganta si alba este diferta de cea a Musalei. Suntem convinsi ca albul se datoreaza calcarului, dar, urcand, ne miram de masivitatea acestor munti, neobisnuita pentru acest mineral. Aflam mai tarziu ca Muntii Pirin, al caror nume provine de la zeul suprem al panteonului slav - Perun, asemeni muntilor Rila sunt formati, de fapt, din granit. In Pirin, insa, glaciatiunea a scos la iveala un strat de marmura alba care ofera aspectul aparte. Daca ne miram de numarul si slaba echipare a turistilor in Rila, aici ramanem muti de-a dreptul. Sunt sute de oameni pe fata muntelui in urcus spre varf, cei mai multi in tenisi si pantaloni de plaja. In prima portiune mergem, cam jumatate de ora, printre jnepeni inalti, bucurandu-ne ca scapam de soarele, deja iute. ingustimea potecii ne cam incurca, insa, fortandu-ne sa depasim prin boscheti sau sa mergem foarte incet, dupa soborul turistic. Depasind desisul de jnepeni, iesim in marginea unui prag glaciar. Mai departe urcam pieptis si ajungem, dupa o alta jumatate de ora, intr-o sa, la 2500 m. De aici, poteca se rasfira in zeci de variante pe fata muntelui. Fiecare alege ce parcurs isi doreste... urcand de-a dreptul pe fata masiva a muntelui. Dupa o ora si jumatate de mers apasat, socotit de la cabana, suntem in varf, alaturi de vreo 60 alti turisti, adunati cu mic cu mare. Numai catei numaram vreo 5, din diferite rase.

Creasta Conceto

Pozam de varf dupa ce stam la coada si coboram in saua nordica, luand ca reper un varf din capatul crestei Conceto. Numarul temerarilor scade treptat, cu cat ne departam de Vihren. Recuperam repede ce am coborat de pe varf si ne trezim in Piatra Craiului, sau cel putin asta este prima impresie, pentru ca muntele nu-si pierde masivitatea. Schimbam orientarea, catre vest, ochind varful Banskoe Sohodol, aflat in capatul crestei. Trecem peste varful Cutelo, al doilea ca inaltime din Pirin, cu 2908 m si intram in partea cea mai salbatica. Suspendata la cateva sute de metri, aceasta mica portiune este o adevarata bijuterie. Ne bucuram de fiecare pas. Spre nord, o vale glaciara cu morene si pereti abrupti, de un alb aproape orbitor ne taie respiratia. Spre sud panta mai domoala, se pierde intr-o vale larga si insorita. La jumatatea crestei, o aparitie ne smulge sunete de admiratie. O floare de colti s-a cocotat pe marginea haului, intr-o mica fisura si ne zambeste din poveste. Trecem cuminti si muti spre ultimul varf din itinerar - Banskoe Sohodol. Dupa o pauza necesara facem cale-ntoarsa, urmand poteca ce trece pe sub creasta, pe fata muntelui. Curand ajungem inapoi in saua nordica a Vihremului si, de acolo, coboram spre refugiul Kazana, admirand fata nord-vestica a varfului, mult mai spectaculoasa. Un perete de peste 500 de metri uneste firul vaii cu cerul. Visam la rute de catarare, care de care mai fanteziste. Trecand de Kazana, poteca isi schimba infatisarea, trecand pe fata estica muntelui. Depasim o serie de valcele pline de vegetatie ce coboara abrupt catre valea larga in care este situata cabana. Pe ultima portiune prindem poteca urmata de dimineata, inchizand cercul magic al ascensiunii pe Vihren. Revenim la Bansko cu un zambet larg intiparit pe fata si cu sufletele luminate de albul stralucitor al Pirinului, dupa vreo 7 ore de drumetie de prima clasa.

Floare de colti

Duminica dormim pana tarziu, ne ospatam copiosi, strangem alene bagajele si pornim cu greu spre casa. Incurcam putin drumul din cauza unor lucrari de reparatie, dar revenim in traseu, gratie unor oameni amabili cu infatisare de raketi. Alegerea rutei de intoarcere nu s-a dovedit la fel de inspirata, drumul 84, spre Belovo, fiind foarte plin de gropi. Ne ia vreo doua ore si jumatate, dar scapam, in cele din urma si intram pe autostrada spre Burgas. Cei aproape doua sute de kilometri, pana la Stara Zagora trec, insa, mult mai repede si, pe la trei schimbam directia spre nord. Gasim Veliko in lumina puternica a amiezii. Ne topim de caldura, amintindu-ne brusc de campia dunareana spre care ne indreptam. Orasul, despre care auzisem lucruri minunate, ma dezamageste putin prin lipsa facilitatilor turistice. Altminteri, locul este cat se poate de pitoresc. Casele aninate pe coasta muntelui, falezele ce inconjoara peste tot valea Yantrei, istoria de care musteste in tot locul. Vizitam ruinele de pe Tsarevets si regretam lipsa placutelor explicative in engleza - textele sunt in bulgara, rusa si germana. Intinsa pe intregul deal, citadela mai adaposteste azi Catedrala Patriarhala, Turnul lui Baldwin - imparatul latin al Bizantului, executat aici, ruinele palatului tarilor si sala tronului. Zidurile, reconstruite in secolul 20, impresioneaza prin dimensiuni si, mai cu seama, prin aspectul impenetrabil. Pierdem mai mult de o ora trecand cu pasi mici prin cotloanele maretii cetati de altadata, numita, in evi intunecati, a treia Roma. Ne incheiem periplul bulgar intr-o cafenea din apropierea citadelei. Cu aer boem, livresc si vetust, cafeneaua este decorata cat se poate de eclectic, adunand la un loc tot felul de obiecte decorative sau nu, cel mai impresionant, din punctul meu de vedere, fiind o placa de antrenament pentru escalada, agatata de o grinda.

Veliko Tarnovo

Ultima parte a drumului am strabatut-o, fara rabdare, cu pedala acceleratiei apasata peste limita legala, in lumina dulce a amurgului. Trecem, iarasi, surprinzator de repede prin vama si, iata-ne, dupa vreo ora acasa. O tura frumoasa, frumoasa, frumoasa, pe care o recomand tuturor celor care vor sa ia o pauza de Bucegi, Fagaras sau Piatra Craiului, din care, cu siguranta, isi vor aminti o gramada de privelisti, aflati departe de ei...

Harti si infos:

http://travel.valek.net/maps.cgi

http://www.planinite.info/index_ENGL.htm
Restul pozelor:
https://picasaweb.google.com/109442227521660271943/MusalaSiVihren

Cheile Oratii

Vorbind de Podul Dâmboviței, ne gândim, desigur, la faimoasele chei ale Dâmbovicioarei sau la Cheile Mari ale Dâmboviței. Ca de obicei, ce e mai frumos scapă notorietății, lucru explicabil, în cazul Cheilor Orății, prin accesul greu și cerințele deosebite legate de echipamentul necesar. Cheile sau, mai potrivit, Canionul Orății sunt o mică bijuterie a munților noștri, săpate în calcare albe de pârâul Orația, în dealul dituat în nordul localității. Accesul se face din DN73, din dreptul Cetății Orăției.

Coborâm până la baza acesteia, o ocolim către dreapta (nord) și atingem firul văii. Mai departe, continuăm prin albia pârâului, până la capăt. Valea mai poate fi atinsă și pornind din Podul Dâmboviței, de unde urcăm până atingem vechiul drum medieval. Trecem peste punctul de

maximă altitudine, La Cruce, și, în scurt timp, ajungem într-un vad de trecere peste albia

Orăției.

Cheile se prezintă sub forma unei succesiuni de trepte, șaisprezece la număr, de înălțimi variabile (între doi și șapte metri), ce coboară o diferență de nivel de aproximativ o sută cincizeci de metri. În cea mai mare parte a anului, cheile sunt lipsite de apă și pot fi coborâte fără probleme, mai ales că au fost montate spituri chimice și lanțuri deasupra săritorilor mai mari. Sunt prezente, de asemenea, și destule pitoane sănătoase.

Ca materiale, sunt necesare o coardă, preferabil de șaizeci de metri pentru a trece dintr-o singură coborâre mai multe săritori, hamuri și

dispozitive de rapel(nu punem la socoteala, faptul absolut necesar, ca cei care intră în chei să cunoască tehnicile de utilizare a acestora).

Durata de parcurgere a canionului depinde de numărul participanților și de experiența lor.

Consider că pentru o echipă medie ca experiență și echipare, de 4-5 oameni, 2-3 ore este un timp realist. La acesta se adaugă, însă, timpul alocat fotografiei sau pauzelor pentru contemplarea sălbăticiei locului.

Odată începută coborârea, intri într-un peisaj de poveste. Pereți dezgoliți, înalți de zeci de metri, se apropie în unele locuri cât să încapă un om. Piatra, spălată de-a lungul sutelor de ani a luat forme care mai de care mai spectaculoase: jgheaburi, clepsidre, pâlnii, fisuri.

Peste tot se văd urmele lăsate de viituri. Crengi sau chiar trunchiuri întregi, aglomerări de pietre sunt dovada vie a acțiunii distructive a apei - avertisment pentru cei care vor să intre, de a se

informa asupra prognozei meteo. Din punct de vedere tehnic, săritorile nu pun probleme deosebite, fiind ușor de coborât

Primele săritori sunt relativ mici, de câțiva metri și pot fi depășite fie prin ocolire pe deasupra (prima), fie prin coborârea pe trunchiul de copac, solid, blocat în a doua.

A opta săritoare este urmată de alte două, care pot fi depășite într-un singur rapel, pentru a scurta timpii. Acesta este pragul cel mai mare, având o diferență de nivel de aproximativ 20 de metri.

În lipsa unei corzi lungi, se poate coborî prima și regrupa sub ea, acolo fiind plasate spituri, echipate cu maioane.în condiții normale. Unele dintre ele pot fi depășite chiar fără asigurare, cu condiția unei bune tehnici de escaladă.

Penultima săritoare este un jgheab larg, spălat, care are, de multe ori, la bază un ochi de apă ce nu poate fi ocolit. În fine, ultimele două săritori sunt, de asemenea, grupate, astfel că pot fi făcute dintr-o singură bucată. La baza lor se găsește un ochi de apă, de asemenea. Mai departe, valea își schimbă aspectul, gresia moale luând locul calcarului. După câteva zeci de metri, aceasta ne duce în marginea satului Podul Dâmboviței.

Din seria how to ?

Arbusti valorosi din flora Carpatilor

Afine (Muntii Fagaras)

Afinul (Vaccinium Myrtillus) 


Afinul este un semiarbust(partea de jos este lemnoasă, iar cea superioară ierboasă) cu înălţimea de până la 60 de cm. Este ramificat, cu tulpini muchiate, târâtoare şi cu ramuri opuse, verzi, cu marginile costate. Frunzele sunt alterne, de forma ovala, glabre, lungi de 1-3 cm, cu marginea dințată mărunt, prezentând un pețiol scurt . Florile, uneori duble,au forma globuloasa, alb-roz, corola terminându-se in 5 dinți, cu petale unite. Afinul înflorește in lunile mai-iunie. Fructele sunt de forma unor bobite negre-albăstrui, brumate cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, care conțin un suc negru-violaceu. Fructele ajung la maturitate in lunile august-septembrie, având gustul plăcut, dulce-acrișor. 


Arealul de răspândire 
Numit si afene, afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăza, cucuzie sau pomișoare, afinul este un arbust repent(culcat la pământ), indigen, întâlnit în păduri montane rărite, tăieturi de pădure, tufărișuri de jneapăn și ienupăr, pajiști montane si subalpine, pe stâncării si pe soluri silicoase pe întregul lanț carpatic, mai ales pe versanții umbriți si umezi. Se poate confunda cu merișorul (Vaccinium vitis idaea), cu care creste împreuna, însă acesta are frunzele întregi, iar fructele au culoarea roșie. Prefera temperaturile moderate. Este rezistent la seceta, însa seceta prelungita are efecte negative asupra creșterii si fructificării. Afinul fructifica abundent in locuri bine luminate, pe versanții cu expoziție sudica, dar este foarte sensibil la vânt. 

Organe recoltate 
Frunzele (Folium Myrtilli), împreuna cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamna, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbra, în locuri bine aerisite. Fructele(Fructus Myrtilli) se culeg în perioada de maturitate, în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate, fie proaspete. 


Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutina, hidrochinona, mirtilina, neomirtilina. Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilina, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic). 


Indicații terapeutice 
Se pot folosi următoarele preparate: infuzie si decoct din frunze, suc si decoct de fructe. Frunzele si fructele de afin au proprietăţi astringente datorita taninului. Au activitate antibiotica, modificând favorabil flora patogena intestinala, si antidiareica. Se recomanda în diabet (scade nivelul zaharului din sânge), guta, enterocolita (colita de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) si diuretic precum si în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, stomatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde. 

Fructe de Calin (Muntii Piatra Craiului)

Călinul (Viburnum opulus) 
Călinul, al cărui nume provine din slavul „Kalina”, este un arbust înalt (până la 4 m), stufos, din familia „Adoxaceae”, cu fructe de culoare roșie grupate sub forma de ciorchini asemănător socului. Are scoarța la început neteda, de culoare verde-cenușie, însă cu timpul devine cenușie si se crapă. Frunzele sunt oval-alungite, divizate in 3-5 lobi dințați pe margini, cu un pețiol scurt, prevăzut cu un jgheab, având 2-4 glande roșietice vizibile. Toamna frunzele se colorează in roșu, la fel ca si fructele. Florile sunt de culoare alb-verzuie, formând o inflorescența umbeliforma cu diametrul de 5-7 cm. Înflorește in lunile mai-iunie. 


Arealul de răspândire 
Creste în special în pădurile de la câmpie dar poate fi găsit si în regiunile deluroase ajungând chiar si in zonele de munte. Principala cerință ecologică este exigenţa faţă de umiditatea din sol, instalându-se pe lângă ape, pe terenuri inundabile, lacoviști, în zăvoaie si aninișuri. Suporta bine umbrirea, intrând în stratul arbustiv al pădurilor mai ales în zona de câmpie si deal, urcând până în partea inferioara a zonei montane. 


Organe recoltate 
Recoltarea se face primăvara, înainte de a înflori, când seva începe sa circule mai intens. Coaja se usucă în straturi subțiri, în aer liber sau în uscătorii la temperatura de 40-45 grade C. Scoarța se recoltează în lunile aprilie-mai, la pornirea în circulație a sevei, când se desprinde ușor. Se taie ramurile si tulpinile tinere, netede, care urmează a fi decojite. în aceeași zi se fac inelări cu briceagul la 15-25 cm care se unesc prin tăieturi longitudinale, desprinzându-se astfel bucăţi în forma de jgheab. Recoltarea prin cioplirea ramurilor da un produs de calitate mai slaba, deoarece se desprinde si lemnul de dedesubt. 


Principii active 
Scoarța conține tanoizi la fel ca si florile, care conțin în special astragalina (camferol-3-glicozid) si peonozid (camferol-3-7-diglicozid), precum si alți derivați fenolici. Coaja de calin se folosește în industria de medicamente la prepararea unor extracte cu acțiune calmanta si homeostatică. 


Indicații terapeutice 
Sub forma de infuzie sau decoct, calinul este recomandat in diaree, edeme, dismenoree, menstruații dureroase, crampe musculare, crampe abdominale, colici, hipertensiune, tahicardie. 


 Cătina albă (Hippophaë rhamnoides L.) 


Arealul de răspândire 
Cătina alba, cunoscută în unele părţi şi sub numele de cătina de râu sau simplu cătina (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), cunoscută şi sub numele de cătină albă sau cătina de râu, este un arbust foarte ramificat si spinos, care creste în România începând din nisipurile şi pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri şi tufișuri destul de întinse. 


Organe recoltate 
Se întrebuințează numai fructele mature (Fructus Hippophaë), atât în stare proaspăta, cât şi uscată. Se recoltează imediat după coacerea lor şi până la lăsarea primului ger. În stare crudă au gust acru-astringent. 


Principii active 
Cătina alba se utilizează deopotrivă în industria alimentara, în silvicultura, în farmacie dar si ca planta ornamentala. Fructul de cătina conține de doua ori mai multa vitamina C decât măceșul si de 10 ori mai multă decât citricele. În fructele coapte conținutul depăşeşte 400-800 mg la 100 g suc proaspăt. Fructul conține: substanța uscata (15-20%), zaharuri (0,05-0,5%), acizi organici (1,5-4%), pectine (0,14-0,5), polifenoli si tananți, flavonoide (1,8%), celuloza (0,9%), proteine (1,2%), ulei deosebit de complex (8-12%), ß-caroten (3,5-10%), microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%), vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E -16 mg%, vitamina F - 8mg%, vitamina D - 20mg%), vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B1-B9 cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct), 18 amino acizi esențiali, acizi grași esențiali (80-90%). Dintre acizii esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoileic (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleic, acid ascorbic, licopen , criptoxantina, zeaxantina, taraxantina, fitofluina, xantofila, tocoferoli, fitosteroli, etc. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic si linolenic. Frunzele si scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol si tocoferol. După cum se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explica prin existenta unor membrane unidirecționale. De aceea majoritatea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine. 


Indicații terapeutice 
Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice în hipo- si a- vitaminoze, în anemie si convalescenta, cât si în scopuri alimentare sub forma de sucuri, siropuri, marmelada etc. Se poate utiliza si infuzia, folosind 2-3 ceaiuri pe zi. Datorita compoziției şi prezenţei vitaminelor, fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor. Infuzia de cătina este recunoscuta în principal pentru efectul sau asupra bolilor de ficat si lipsei de vitamine în organism. Daca în infuzia de cătina se adaugă si câteva fructe de măceș va rezulta un ceai vitaminizat. Vinul de cătina poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajuta organismul vitaminizându-l, având în același timp si o acțiune tonica. 


 Ienupărul (Juniperus communis) 

Fructe de ienupar (Muntii Ciucas)

 Ienuperii sunt conifere care aparțin genului Juniperus din familia Cupressaceae. Fructele uscate de „Juniperus communis” (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în marinate, pentru vânat sau varza, şi ca ingredient la fabricarea ginului. 


Arealul de răspândire 
La noi in tară, ienupărul creste mai ales in zona submontana si montana, in locuri deschise si bine însorite, întrucât acest arbust are nevoie de multa lumina. Adesea îl întâlnim in vecinătatea păducelului si a măceşului, cu care are preferinţe comune legate de lumina si de sol, iar la altitudini mari, îl găsim la marginea pădurilor de pin, de fag, ori chiar prin jnepenişuri. 


Organe recoltate 
Culegerea boabelor de ienupăr este una din cele mai complicate operaţiuni de acest gen din fitoterapie. Pentru a alunga intruşii, frunzele lui sunt extrem de ţepoase, iar boabele sale sunt mult prea mici pentru a fi culese una cate una. Din aceste motive, cu excepția cazului in care va propuneţi să vă faceţi o profesie din culegerea acestei plante, cel mai bine este să luaţi planta dintr-un magazin plafar.


Principii active 
Fructele de ienupăr conțin: uleiuri volatile (cupinen, sabinen, borneol, camfor), substanțe amare (juniperina), acizi organici (gliceric, ascorbic, acetic, malic, formic), antociani, rezine. 


Indicații terapeutice 
Proprietăţile ienupărului sunt utilizate in tratarea multor afecțiuni si boli: gastrite, balonare, diabet, artrita, reumatism, guta, reumatism muscular, sciatica, cistita, răceala, bronșita, boli de piele, litiaza renala. Fructele de ienupăr constituie si un remediu natural pentru anemie şi lipsa poftei de mâncare. Pulberea rezultata din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficienta in tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive si balonările. Important de menționat este ca fructele de ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficienta in vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație. 


Măceşul (Rosa canina) 


Înrudit cu trandafirul, alături de care face parte din genul Rosa, familia Rosaceae, macesul este raspandit, prin cele aproximativ 200 de specii ale sale, în majoritatea regiunilor temperate si subtropicale ale emisferei nordice. Numai la noi in ţară întâlnim 51 de specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina L. Denumirile populare sunt extrem de variate: cocadar, calcaderiu, cecadar, cascadin, ciucuri de maracine, mărăcinele cioarei, macies, mărăcinele coțofenei, răsura, rug de măceş, rug sălbatic, rugul-vacii, ruja, rujita, scoabe, scochin, scoruș nemțesc, sipica, suiș, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, trandafir de pădure, trandafir câinesc, tufa de rug, zgorghin. Foarte asemănător cu macesul este si trandafirul de dulceața, Rosa rugosa. Dintre nenumăratele specii de măceş o atenție deosebita o merita macesul de munte, Rosa pendulina L, care prezintă un conținut de 10 ori mai mare de vitamina C decât macesul obișnuit de șes, Rosa canina L. 


Arealul de răspândire 
Macesul (Rosa canina) este o specie de planta nativa în Europa, nord-vestul Africii si în vestul Asiei , extrem de raspandit, fiind foarte puțin pretențios. Creste in tufe de 1-5 m înălţime si pe cele mai sărace soluri, pietroase si erodate, pe pante inclinate, pana la înălțimi de 1.200 - 1.700 m si nu are nevoie speciale in privința apei, dar nu rezista in turbării si pe terenuri mlăștinoase si are nevoie de soare. Este un arbust deciduu, cu o înălţime care variază între 1 si 5 metri. Astfel, macesul îl intalnim atât in liziere de păduri de foioase, pe coaste însorite sau semiumbrite, cat si pe păşuni, fâneţe, in apropierea lacurilor, pe vai si lunci de râuri sau pe marginea drumurilor si a cailor ferate. Tulpina, cu ramuri lungi de 1- 4 m, este acoperita de tepi mici, ascuțiți, sub forma de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar exista si plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm si sunt formate din cinci petale. Maceşele sunt, de fapt, pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. In interiorul lor se afla achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu semințe, care sunt si ele utilizate, si peri aspri care pot produce alergii. Măceşele au forma sferica sau elipsoidala, culoare portocalie in faza de pârga si roșie sau roșie-portocalie la maturitatea deplina, pentru a căpăta apoi, atunci când încep sa se înmoaie, o culoare roșu închis.


Organe recoltate
 Recoltarea începe în momentul când fructele trec de la culoarea cărămizie spre roşu-portocaliu. Acest moment corespunde cu sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, perioadă în care măceşele conţin cantitatea cea mai mare de vitamina C, principiul lor activ de bază. Fructele sunt utilizate la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. De la măceş putem valorifica şi florile proaspete, din care se pot prepara ceaiuri.


Principii active
 Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din aceasta substanța la 100 de grame de fruct. Măceşul conţine numeroşi componenţi, cum ar fi acidul dehidroascorbic, vitamina A, vitaminele B1 şi B2, vitamina P, acid nicotinic, vitamina K, zahăr invertit, acizii citric şi malic, pectine, ulei volatil, ulei gras, flavonoizi, carotenoide, săruri minerale, urme de vanilină, alfa şi beta tocoferol (vitamina E), lecitine, zaharuri, fiind un adevărat rezervor de vitamine pentru organismul uman.


Indicații terapeutice 
Ceaiul de măceşe tratează intoxicațiile, diareea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, si pulberea de măceşe este foarte eficienta), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor si ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceş. Elixirul de măceş este recomandat în tratarea bronșitei cronice si a tusei de bătrânețe. Infuzia din florile proaspete ale măceşului reprezintă un laxativ eficient pentru copii 

Mure (Muntii Fagaras)

 Murul (Rubus fruticosus L.) 


 Arealul de răspândire Murul sau rugul-de-munte, este un arbust peren din familia Rosaceae. Lăstarii sunt înalți de 1–3 m, cu tulpina arcuita, deseori târâtoare, acoperita de ghimpi drepți sau recurbați. Frunzele sunt palmat-compuse, cu marginile neregulate, cu nervuri păroase si proeminente pe fata interioara. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, si se deschid în lunile iunie-august. Fructele sunt cărnoase, compuse, roșii si acrișoare la început, negre si dulci când sunt coapte. 


Arealul de răspândire 
Se întâlnește la marginea pădurilor, în poieni, în tufișuri, în lunci si de-alungul apelor curgătoare, în zone deluroase din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord si America de Nord. Este una dintre cele mai vechi plante medicinale cu originea în Orient, mărturiile asupra folosirii ei în medicina datând din vremea lui Hipocrate, secolul al IV-lea î. Hr. În prezent cuprinde peste 100 de specii si peste 1000 de varietăţi hibride. Organe folosite în scopuri medicale 
Fructele, numite mure, sunt foarte gustoase si se consuma ca atare când sunt coapte (negre si puțin moi). Din ele se mai pot prepara diverse gemuri, jeleuri, compoturi, siropuri si băuturi alcoolice. Fructele consumate proaspete au un efect ușor laxativ. Din frunzele de mur, asociate cu cele de frag (Fragaria vesca) si cu cele de afin negru (Vaccinium myrtillus) se poate prepara un ceai. 


Principii active 
Frunzele uscate conțin o cantitate apreciabila de materii tanate, derivați flavonici, vitamina C, acizi organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic), inozitol. Fructele sunt bogate în vitaminele A si C. Acestea mai conțin acid citric, salicilic, pectina, mucilagii, flavonoide si inozitol. 


Indicații terapeutice 
Cele mai importante virtuți tămăduitoare le au frunzele de mur, care sunt dezinfectante, cicatrizante, reglatoare hormonale si antihemoragice redutabile. Sub diferite forme (ceai, cataplasma), frunzele de mur sunt indicate in tratarea sau ameliorarea infecțiilor urinare, leucoreei, diareii, hemoroizilor si fisurilor anale. Fructele sunt depurative, răcoritoare, ușor astringente, laxative in stare proaspăta si antidiareica in stare uscata. În medicina populara, fructele erau frecvent folosite pentru a trata răgușeala si bolile de gat. 

Paducel (Muntii Piatra Craiului)

 Păducelul (Crataegus monogyna şi C. oxyacantha) 
Cunoscut din vremuri străvechi pentru efectele terapeutice, păducelul mai este cunoscut , la noi, şi sub denumirea de gherghinar, mărăcine-alb sau, in engleza, hawthorn. Pentru calităţile deosebite in tratarea afecțiunilor cardiace, păducelul mai este numit si “Planta inimii”. 


Arealul de răspândire 
 Creste sub formă de tufe, în special la marginea pădurilor de foioase, a livezilor si păşunilor sub forma unor arbuşti înalţi de 3-8 m, spinoşi, cu tulpină scundă, neregulată, cu coroană rară, pendentă, ajungând de multe ori la suprafaţa solului . Frunzele sale sunt rombic-ovate cu lobi adânci, dând aspect penat-lobat, lungi până la 5-7 cm, verzi lucitoare pe faţa superioară, pe dos verde deschis, cu stipele la bază . Florile se prezintă în corimbe erecte, albe, pe tipul 5, cu petale rotunde, cu un singur ovar (C. monogyna) sau două ovare (C. oxyacantha). Fructele sunt ovoide, roşii, de 7-10 mm, cărnoase (partea cărnoasă provine din receptacul, fiind deci fructe false) cu 1 sau 2 sâmburi. Specie puţin pretențioasă faţă de sol şi climă, are un caracter xerofit (creşte în medii uscate). Se acomodează la condiţiile cele mai variate, preferind totuşi staţiuni călduroase şi pante însorite, având pretenţii ceva mai ridicate faţă de lumină. Se întinde din zona de stepă unde formează tufărişuri, până în zona de deal şi chiar munte, în lizierele pădurilor sau în stratul de arbuşti al pădurilor mai luminoase (în special stejar). Uneori poate forma masive întinse. Este răspândit în toate judeţele ţării. 


Organe recoltate 
Se folosesc cu precădere florile albe si fructele de culoare roșie. Este bine sa evitați tufele de păducel de la marginea drumurilor intens circulate. Primăvara se poate recolta coaja, folosită atât în stare proaspăta cât si uscata. Fructele se culeg toamna, iar florile se culeg cel mai bine în stare de muguri. 


Principii active 
 Toate părţile plantei conțin principii active (bioflavonoide), uleiuri volatile si acizi organici (cafeic, malic, crataegolic, oleanolic, nicotinic - vitaminaB2) cu acțiune sedativ-cardiaca (de liniștire a inimii), asemănătoare valerianei. Fructele conțin şi vitaminele C, B, acizi citric si tartric. Bioflavonoidele au un puternic efect antioxidant. Ele întăresc rezistenta pereților vaselor sanguine, dilata si relaxează arterele. Celelalte substanțe din păducel scad nivelul colesterolului si reduc depunerile de grăsime de pe pereții arterelor si din alte ţesături (un bun aliat in curele de slăbire). 


Indicații terapeutice 
Fructele de păducel au o acțiune astringenta a mucoaselor, reduc umflarea acestora şi secretarea de mucus in exces. Asupra rinichilor au o acțiune ușor diuretica. Prin conţinutul de bioflavonoide păducelul are însușirea de a regla tulburările nervoase ale inimii, exercita o acțiune calmanta asupra sistemului nervos, scade tensiunea arteriala, mărește circulația la nivelul inimii, creierului şi a altor organe. Se recomandă în anghina pectorala, tulburări de menopauza, ateroscleroza, emotivitate excesiva, nevroze cardiace (astenie neuro-circulatorie) şi stări de excitabilitate cu aritmie. Păducelul este folositor şi în cazul umflării mâinilor şi a picioarelor, a urinării nocturne excesive la bolnavii cardiaci, în cazul tulburărilor specifice premenopauzei (bufeuri, palpitații, stări de neliniște şi nervozitate), în nevroze, stări de anxietate, atacuri de panică, agresivitate mărită şi tulburări de comportament la copii. Florile acestei plante sunt printre cele mai bine tolerate si mai nenocive remedii vegetale din lume. Toate testele de laborator sau clinice pun in evidenta faptul ca si atunci când este folosit in cure de foarte lunga durata, de peste 6 luni, păducelul nu produce tulburări organice sau de alta natura. Tratamentul de lunga durata cu flori de păducel are efecte aproape magice asupra persoanelor în etate. 


 Salvia (Salvia officinalis) 


Salvia este o planta erbacee cu flori divers colorate, cultivata ca planta medicinala sau decorativa, originara din sudul Europei si din regiunile mediteraneene. Este cunoscuta si sub denumirile de jale, jaleș, salbie sau șerlai. Dacă în Antichitate se constatau efectele vindicative ale salviei numai pe baza experienţei, în prezent, prin analizele biochimice efectuate, ne explicăm modul de acţionare a acestei plante în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive, fapt respectat de atâtea secole în medicina tradiţională la majoritatea popoarelor din Europa. 




Arealul de răspândire 
La noi, salvia a fost aclimatizata încă din antichitate, crescând in toate zonele joase ale tarii. Cu toate acestea nu o vom putea culege din flora spontana, deoarece are o mare sensibilitate la înghețurile din timpul iernii si necesita îngrijiri speciale. Ca atare, se folosește doar salvia cultivata, frunzele si părţile aeriene înflorite, care sunt foarte bogate in uleiuri volatile, având un gust puternic aromatic si astringent. Organe folosite în scopuri medicale În scopuri terapeutice se folosesc frunzele şi părţile aeriene ale plantei din care se produc o mare varietate de preparate: pulbere, tinctură, ulei, ulei volatil, vin energizant, oţet, cataplasmă. 


Principii active 
În primul rând, salvia conţine un ulei eteric complex (0,4 % în frunze proaspete şi 1-2,5% în frunze uscate), căruia se datorează mirosul plăcut, aromatic, specific odorant, camforaceu, lemnos şi ierbaceu precum şi gustul condimentat, puţin amărui. În afara uleiului eteric, frunzele conţin şi alţi compuşi organici care diversifică şi măresc valoarea terapeutică (taninuri, saponine, gume, mucilagii, flavonoide, acid rosmarinic, camfor, vitamine (B1, C, PP) şi principii amare (picrosalvină). 


Indicații terapeutice 
Salvia este recomandata ca remediu natural în tratarea si vindecarea hipertensiunii arteriale, afecțiunilor intestinelor si stomacului, ale măduvei spinării, inflamațiilor cailor respiratorii, oboselii fizice si psihice, nervozității, dar si în stimularea menstruației, febra, stres, tonus sexual scăzut, afte, stomatite, ulcerații ale pielii, tuse, bronșita, abcese dentare, celulita. Salvia este foarte eficienta în tratarea bolilor specifice femeilor: probleme ale organelor pelviene (bai de șezut cu salvie), dar si în bolile specifice bărbaţilor: sterilitatea si impotenta (ceaiul din frunze de salvie sau ceai din flori de salvie mărunțite). La vârstnici, salvia întreţine vitalitatea întrucât acţionează ca un distrugător al radicalilor liberi care declanşează unele boli grele şi grăbesc îmbătrânirea. Ceaiul de salvie este recomandat în uz extern, în vindecarea bolilor de gât (amigdalita), abceselor dentare, inflamațiilor cavităţii bucale. Mirosul neplăcut al gurii poate fi combătut cu gargarisme cu ceai de salvie de patru-cinci ori pe zi sau chiar si mai multe ori pe zi. Uleiul de salvie este cicatrizant în răni sângerânde sau purulente, în ulceraţii ale pielii, degerături, transpiraţii excesive la mâini şi picioare, hemoroizi, acnee, seboreea feţei, dezumflarea nasului, întărirea vederii şi a auzului. 


Socul(Sambucus nigra) 


 Acest arbust, cu ramurile adesea curbate, are o înălţime de până la 10 metri. Scoarța acestuia are culoarea verde-gri si este fisurata. Frunzele, si cu precădere cele dintâi, apărute primăvara, reprezintă o atracție pentru numeroase insecte, si dintre acestea mai ales pentru fluturii de noapte. Florile hermafrodite, ce apar la începutul verii, sunt parfumate, pe când frunzele au un miros neplăcut atunci când sunt frecate în mâini. Florile au câte cinci stamine si cinci petale de culoare alba. Fructele se prezintă sub forma unor bobite negru-violacee de 6-8 mm, dispuse în ciorchine. 


Arealul de răspândire 
Sambucus este un gen de plante din grupa arbuștilor, cu 20-30 de specii, din familia Adoxaceae. Cea mai cunoscuta specie este socul negru (Sambucus nigra). La noi, se întâlneşte din zona de deal şi câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în marginea drumurilor, prin sate, pe lângă case şi garduri, prin pădurile de deal şi câmpie, în luminişuri sau la marginea pădurilor. 


Principii active 
Fructele conțin cele mai multe principii active: acizi organici, glicozizi, alcaloizi, antociani, caroten, taninuri, vitaminele A, B și C (ultima in cantitate apreciabila, mai mare decât cea găsita in citrice). Frunzele sunt utile datorita conținutului de aldehide glicolice, oxalați si vitamina C, iar scoarța si rădăcina sunt adevărate depozite de taninuri, rezine, si acid valerianic. Florile de soc conțin diverși glicozizi, acizi, taninuri, pectine, saponine, săruri minerale, ulei eteric si vitamina C. Organe folosite în scopuri medicale Întrucât toata planta conține ingredienţi extrem de utili in industria farmaceutica, putem spune ca Socul poate fi folosit in totalitatea sa. Frunzele au acțiune laxativa, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele –vitaminizante și antinevralgice, iar scoarța este foarte bogata in substanțe diuretice. Florile se mai folosesc, așa cum multa lume știe deja, la obținerea unei băuturi aromate, numita socata, foarte cunoscuta in trecut si adesea preparata in casa. Inflorescențele, culese doar atunci când s-au deschis foarte bine, se folosesc in industria cosmetica, la obținerea parfumurilor, a șampoanelor si a odorizantelor. Singurul avertisment este sa nu consumați fructele sau sucul crude, ci după ce au fost încălzite la minimum 80 grade C. În felul acesta, o substanță componentă, greu tolerabila, sambunigrina, este descompusa. In schimb, gustul rămâne neschimbat. 


Indicații terapeutice 
 Folosind extracte din aceste flori, se obțin medicamente cu efecte benefice intr-un spectru larg de afecțiuni: renale, vezicale și genitale, stimulând activitatea rinichilor, contribuind la dizolvarea nisipului și a calculilor renali. Astfel, este folosit cu succes in nefrita cronica, cistita, colica renala s.a. Prin eliminarea apei in exces din organism, si intervenția in realizarea digestiei si a dizolvării stratului adipos in exces, produsele pe baza de soc (ceaiuri, infuzii, sucuri, cataplasme etc.) reprezintă un bun adjuvant in curele de slăbire . Florile de soc au, de asemenea, mare eficienta in gripe si răceli, in guta si reumatism, in infecții pulmonare si boli de piele. Fructele extrem de bogate in vitamine si uleiuri eterice ridica imunitatea, reglementează problemele intestinale si au acțiune antinevralgica si antiherpetica. 

Zmeura (Muntii Sureanu)

 Zmeurul (Rubus idaeus) 


Zmeurul este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepți, de forma unor ace, adeseori plasați numai pe partea inferioara. Zmeurul aparține familiei Rosaceae. Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fata superioara, albicioase pe cea inferioara. Sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale si numeroase stamine, si reprezintă o sursa importanta de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul, care se numește zmeura, este de culoare roșie, cu miros plăcut si gust acrișor-aromat. Zmeura se cultiva din doua motive: pentru consumul fructelor în stare proaspăta si pentru procesare industriala. Zmeurul înflorește începând din mai până în iulie.




Arealul de răspândire 
Creste spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase si muntoase. Zmeura poate fi întâlnita pe întreg teritoriul României, fiind o planta specifica zonelor cu clima temperata. Organe folosite în scopuri medicale Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament. Frunzele proaspete sau uscate, cu gust plăcut şi uşor acrişor, servesc la prepararea unor ceaiuri consumate, primăvara şi toamna, ca aliment pentru copii, bătrâni şi persoane bolnave, mai ales în zilele reci, când sunt mai frecvente virozele şi gripele. Mugurii de zmeur se culeg primăvara devreme, se zdrobesc şi se conservă în miere de albine. Un alt lot de muguri se usucă şi se macină fin până la forma de pulbere, din care se ia câte o linguriţă de 4 ori/zi, având rol de progesteron natural şi reglator al activităţii ovarelor. Mlădiţele de zmeur sunt utilizate, de asemenea, la prepararea unor medicamente cu o largă aplicabilitate în tratarea diferitelor afecţiuni maladive.  


Principii active 
Analizele de laborator au scos în evidenţă prezenţa glucidelor solubile (5-11 %), care dau dulceaţa fructelor. Armonizarea gustului se realizează prin conţinutul în acizi organici (1,2–2,3 %) între care predomină acidul citric, malic, lactic şi glicolic. Aceşti acizi sunt conservaţi în organism, nu modifică alcalinitatea sângelui şi au putere bactericidă pronunţată. Aciditatea totală a fructelor prezintă proprietăţi aperitive, stimulând secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale. Culoarea şi aroma sunt date de antociani, flavonoide, pectine, taninuri şi uleiuri eterice. Substanţele tanante cu proprietăţi astringente sunt solubile în apă şi se oxidează sub influenţa enzimelor şi a oxigenului din aer, provocând închiderea culorii sucului din fructe. După oxidare, taninurile intră în reacţii cu pectinele care pot precipita, proces care trebuie să fie evitat, ținând seama de rolul pectinelor la nivelul vaselor sanguine, unde captează colesterolul şi toxinele, ușurând evacuarea lor. Valoarea nutritivă şi terapeutică a fructelor de zmeur creşte în mod semnificativ prin ansamblul vitaminic foarte complex, în care predomină vitamina C (20-50 mg la sută), B1, B2, D, P, PP şi beta-caroten. Pentru păstrarea conţinutului vitaminic, trebuie să se ţină seama de posibilitatea degradării rapide prin fierbere la temperaturi mai mari de 40°C, în procesul de oxidare la aer şi la contactul cu vasele de cupru. Conţinutul ridicat de săruri minerale, uşor asimilabile (K, Ca, P, Mg, Mn, Fe, Zn, Cu), reprezintă sursa naturală a componentelor primare, necesare sintezei de principii active cu acţiuni terapeutice. Aceste săruri minerale (4-5 g la litru de suc) constituie materialul de construcţie pentru nervi, vase şi sânge şi au rol de neutralizare a acţiunii dăunătoare a acidului uric, menținând alcalinitatea sângelui între limite normale. 


Indicații terapeutice 
Proprietăţile terapeutice ale fructelor vizează, în primul rând, afecţiunile interne, având efecte astringente, antibacteriene, antidiareice, antiinflamatoare, antihemoragice, diuretice, depurative, cicatrizante, stomahice, neutralizante în aciditatea gastrică, reglatoare hormonal, vitaminizante, energizante şi tonic-răcoritoare. Efectele medicinale sunt legate mai ales de unele afecţiuni digestive ca: diaree rebelă, dizenterie, enterocolite, pancreatite, ulcere gastro-duodenale, congestii hepatice, spasme gastro-intestinale, dereglări ale tranzitului intestinal, hiperaciditate gastrică, infecţii bucale şi stomatite. În plus, favorizează eliminarea toxinelor şi a colesterolului din sânge, intensifică sudoraţia, îndepărtează senzaţia de "arşiţă" internă în caz de bronşite, sensibilitatea la răceală şi răguşeală, febrifug în gripe. În diabetul zaharat sunt indicate cure de lungă durată pentru stabilizarea glicemiei, în amestec cu frunze de afin şi mur. Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament, înainte de fiecare masă, câte 200-300 g pe stomacul gol timp de 12 zile. După ce s-a consumat porţia de fructe nu se mănâncă nimic timp de 4 ore, deoarece fructele au efecte de încetinire a proceselor digestive şi de reducere considerabilă a foamei. Frunzele sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile reprezintă o sursă importantă de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul se consumă în stare proaspătă sau procesat industrial, știut fiind că din zmeură se extragexilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor dentare. Extractele din mlădițe de zmeur aduc numeroase beneficii, mai ales femeilor, fiind folosite pentru ameliorarea durerilor din timpul menstruației, precum si ale simptomelor sindromului premenstrual ca: dureri de burta, balonare, irascibilitate, insomnie, umflarea si durerea sânilor etc. De asemenea, sunt un bun tratament împotriva acneei, sunt folosite ca adjuvant in amenoree, adjuvant in tratamentele infecțiilor uterine (metrita), sporesc fertilitatea, au efecte ușor afrodiziace, previn sau se folosesc ca adjuvant in infecțiile urinare si pietre la rinichi (litiaza renala), accelerează diureza, prevenind retenția de apa si apariția edemelor. 

Bibliografie 

• http://www.ecolife.ro 
• http://www.formula-as.ro 
• http://wikipedia.org 
• http://www.gradinamea.ro 
• http://www.infogradina.ro 
• http://www.evenimentul.ro 
• http://www.floropedia.ro