 |
| Afine (Muntii Fagaras) |
Afinul este un semiarbust(partea de jos este lemnoasă, iar cea superioară ierboasă) cu înălţimea de până la 60 de cm. Este ramificat, cu tulpini muchiate, târâtoare şi cu ramuri opuse, verzi, cu marginile costate. Frunzele sunt alterne, de forma ovala, glabre, lungi de 1-3 cm, cu marginea dințată mărunt, prezentând un pețiol scurt . Florile, uneori duble,au forma globuloasa, alb-roz, corola terminându-se in 5 dinți, cu petale unite. Afinul înflorește in lunile mai-iunie. Fructele sunt de forma unor bobite negre-albăstrui, brumate cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, care conțin un suc negru-violaceu. Fructele ajung la maturitate in lunile august-septembrie, având gustul plăcut, dulce-acrișor.
Arealul de răspândire
Numit si afene, afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăza, cucuzie sau pomișoare, afinul este un arbust repent(culcat la pământ), indigen, întâlnit în păduri montane rărite, tăieturi de pădure, tufărișuri de jneapăn și ienupăr, pajiști montane si subalpine, pe stâncării si pe soluri silicoase pe întregul lanț carpatic, mai ales pe versanții umbriți si umezi. Se poate confunda cu merișorul (Vaccinium vitis idaea), cu care creste împreuna, însă acesta are frunzele întregi, iar fructele au culoarea roșie. Prefera temperaturile moderate. Este rezistent la seceta, însa seceta prelungita are efecte negative asupra creșterii si fructificării. Afinul fructifica abundent in locuri bine luminate, pe versanții cu expoziție sudica, dar este foarte sensibil la vânt.
Organe recoltate
Frunzele (Folium Myrtilli), împreuna cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamna, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbra, în locuri bine aerisite. Fructele(Fructus Myrtilli) se culeg în perioada de maturitate, în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate, fie proaspete.
Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutina, hidrochinona, mirtilina, neomirtilina. Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilina, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic).
Indicații terapeutice
Se pot folosi următoarele preparate: infuzie si decoct din frunze, suc si decoct de fructe. Frunzele si fructele de afin au proprietăţi astringente datorita taninului. Au activitate antibiotica, modificând favorabil flora patogena intestinala, si antidiareica. Se recomanda în diabet (scade nivelul zaharului din sânge), guta, enterocolita (colita de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) si diuretic precum si în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, stomatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde.
 |
| Fructe de Calin (Muntii Piatra Craiului) |
Călinul, al cărui nume provine din slavul „Kalina”, este un arbust înalt (până la 4 m), stufos, din familia „Adoxaceae”, cu fructe de culoare roșie grupate sub forma de ciorchini asemănător socului. Are scoarța la început neteda, de culoare verde-cenușie, însă cu timpul devine cenușie si se crapă. Frunzele sunt oval-alungite, divizate in 3-5 lobi dințați pe margini, cu un pețiol scurt, prevăzut cu un jgheab, având 2-4 glande roșietice vizibile. Toamna frunzele se colorează in roșu, la fel ca si fructele. Florile sunt de culoare alb-verzuie, formând o inflorescența umbeliforma cu diametrul de 5-7 cm. Înflorește in lunile mai-iunie.
Arealul de răspândire
Creste în special în pădurile de la câmpie dar poate fi găsit si în regiunile deluroase ajungând chiar si in zonele de munte. Principala cerință ecologică este exigenţa faţă de umiditatea din sol, instalându-se pe lângă ape, pe terenuri inundabile, lacoviști, în zăvoaie si aninișuri. Suporta bine umbrirea, intrând în stratul arbustiv al pădurilor mai ales în zona de câmpie si deal, urcând până în partea inferioara a zonei montane.
Organe recoltate
Recoltarea se face primăvara, înainte de a înflori, când seva începe sa circule mai intens. Coaja se usucă în straturi subțiri, în aer liber sau în uscătorii la temperatura de 40-45 grade C. Scoarța se recoltează în lunile aprilie-mai, la pornirea în circulație a sevei, când se desprinde ușor. Se taie ramurile si tulpinile tinere, netede, care urmează a fi decojite. în aceeași zi se fac inelări cu briceagul la 15-25 cm care se unesc prin tăieturi longitudinale, desprinzându-se astfel bucăţi în forma de jgheab. Recoltarea prin cioplirea ramurilor da un produs de calitate mai slaba, deoarece se desprinde si lemnul de dedesubt.
Principii active
Scoarța conține tanoizi la fel ca si florile, care conțin în special astragalina (camferol-3-glicozid) si peonozid (camferol-3-7-diglicozid), precum si alți derivați fenolici. Coaja de calin se folosește în industria de medicamente la prepararea unor extracte cu acțiune calmanta si homeostatică.
Indicații terapeutice
Sub forma de infuzie sau decoct, calinul este recomandat in diaree, edeme, dismenoree, menstruații dureroase, crampe musculare, crampe abdominale, colici, hipertensiune, tahicardie.
Cătina albă (Hippophaë rhamnoides L.)
Arealul de răspândire
Cătina alba, cunoscută în unele părţi şi sub numele de cătina de râu sau simplu cătina (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), cunoscută şi sub numele de cătină albă sau cătina de râu, este un arbust foarte ramificat si spinos, care creste în România începând din nisipurile şi pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri şi tufișuri destul de întinse.
Organe recoltate
Se întrebuințează numai fructele mature (Fructus Hippophaë), atât în stare proaspăta, cât şi uscată. Se recoltează imediat după coacerea lor şi până la lăsarea primului ger. În stare crudă au gust acru-astringent.
Principii active
Cătina alba se utilizează deopotrivă în industria alimentara, în silvicultura, în farmacie dar si ca planta ornamentala. Fructul de cătina conține de doua ori mai multa vitamina C decât măceșul si de 10 ori mai multă decât citricele. În fructele coapte conținutul depăşeşte 400-800 mg la 100 g suc proaspăt. Fructul conține: substanța uscata (15-20%), zaharuri (0,05-0,5%), acizi organici (1,5-4%), pectine (0,14-0,5), polifenoli si tananți, flavonoide (1,8%), celuloza (0,9%), proteine (1,2%), ulei deosebit de complex (8-12%), ß-caroten (3,5-10%), microelemente (dintre care amintim fosforul 194,4 mg% , calciu 211,8 mg%, magneziu 186,1 mg %, potasiu 165,1%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84mg%), vitamine liposolubile ( vitamina A <380mg% , vitamina E -16 mg%, vitamina F - 8mg%, vitamina D - 20mg%), vitamine hidrosolubile ( vitamina C, vitamina P, vitamina K, vitamina B1-B9 cantitatea lor variază intre 360-2500mg/100g fruct), 18 amino acizi esențiali, acizi grași esențiali (80-90%). Dintre acizii esențiali amintim: acidul oleic (1%), acid linoileic (3%), acid pantotenic (1,5%), acid palmitoleic (1%), acid heptadecanoic (1%), acid erucic (1%), acid succinic, acid malic, acid maleic, acid ascorbic, licopen , criptoxantina, zeaxantina, taraxantina, fitofluina, xantofila, tocoferoli, fitosteroli, etc. Semințele mai conțin acizi grași nesaturați ( cu legături duble sau triple) cum ar fi: acidul linoleic si linolenic. Frunzele si scoarța arbustului are conținut mai mare de sitosferol si tocoferol. După cum se știe vitaminele liposolubile sunt instabile în mediu acid, iar vitaminele hidrosolubile sunt instabile în mediu alcalin. Păstrarea acestor vitamine se explica prin existenta unor membrane unidirecționale. De aceea majoritatea preparatelor nu au același conținut ridicat în vitamine ca fructul în sine.
Indicații terapeutice
Fructele de cătină sunt utilizate atât în scopuri terapeutice în hipo- si a- vitaminoze, în anemie si convalescenta, cât si în scopuri alimentare sub forma de sucuri, siropuri, marmelada etc. Se poate utiliza si infuzia, folosind 2-3 ceaiuri pe zi. Datorita compoziției şi prezenţei vitaminelor, fructele de cătină se utilizează în prevenirea răcelilor. Infuzia de cătina este recunoscuta în principal pentru efectul sau asupra bolilor de ficat si lipsei de vitamine în organism. Daca în infuzia de cătina se adaugă si câteva fructe de măceș va rezulta un ceai vitaminizat. Vinul de cătina poate fi considerat un remediu natural, deoarece ajuta organismul vitaminizându-l, având în același timp si o acțiune tonica.
Ienupărul (Juniperus communis)
 |
| Fructe de ienupar (Muntii Ciucas) |
Ienuperii sunt conifere care aparțin genului Juniperus din familia Cupressaceae. Fructele uscate de „Juniperus communis” (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în marinate, pentru vânat sau varza, şi ca ingredient la fabricarea ginului.
Arealul de răspândire
La noi in tară, ienupărul creste mai ales in zona submontana si montana, in locuri deschise si bine însorite, întrucât acest arbust are nevoie de multa lumina. Adesea îl întâlnim in vecinătatea păducelului si a măceşului, cu care are preferinţe comune legate de lumina si de sol, iar la altitudini mari, îl găsim la marginea pădurilor de pin, de fag, ori chiar prin jnepenişuri.
Organe recoltate
Culegerea boabelor de ienupăr este una din cele mai complicate operaţiuni de acest gen din fitoterapie. Pentru a alunga intruşii, frunzele lui sunt extrem de ţepoase, iar boabele sale sunt mult prea mici pentru a fi culese una cate una. Din aceste motive, cu excepția cazului in care va propuneţi să vă faceţi o profesie din culegerea acestei plante, cel mai bine este să luaţi planta dintr-un magazin plafar.
Principii active
Fructele de ienupăr conțin: uleiuri volatile (cupinen, sabinen, borneol, camfor), substanțe amare (juniperina), acizi organici (gliceric, ascorbic, acetic, malic, formic), antociani, rezine.
Indicații terapeutice
Proprietăţile ienupărului sunt utilizate in tratarea multor afecțiuni si boli: gastrite, balonare, diabet, artrita, reumatism, guta, reumatism muscular, sciatica, cistita, răceala, bronșita, boli de piele, litiaza renala. Fructele de ienupăr constituie si un remediu natural pentru anemie şi lipsa poftei de mâncare. Pulberea rezultata din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficienta in tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive si balonările. Important de menționat este ca fructele de ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficienta in vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație.
Măceşul (Rosa canina)
Înrudit cu trandafirul, alături de care face parte din genul Rosa, familia Rosaceae, macesul este raspandit, prin cele aproximativ 200 de specii ale sale, în majoritatea regiunilor temperate si subtropicale ale emisferei nordice. Numai la noi in ţară întâlnim 51 de specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina L. Denumirile populare sunt extrem de variate: cocadar, calcaderiu, cecadar, cascadin, ciucuri de maracine, mărăcinele cioarei, macies, mărăcinele coțofenei, răsura, rug de măceş, rug sălbatic, rugul-vacii, ruja, rujita, scoabe, scochin, scoruș nemțesc, sipica, suiș, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, trandafir de pădure, trandafir câinesc, tufa de rug, zgorghin. Foarte asemănător cu macesul este si trandafirul de dulceața, Rosa rugosa. Dintre nenumăratele specii de măceş o atenție deosebita o merita macesul de munte, Rosa pendulina L, care prezintă un conținut de 10 ori mai mare de vitamina C decât macesul obișnuit de șes, Rosa canina L.
Arealul de răspândire
Macesul (Rosa canina) este o specie de planta nativa în Europa, nord-vestul Africii si în vestul Asiei , extrem de raspandit, fiind foarte puțin pretențios. Creste in tufe de 1-5 m înălţime si pe cele mai sărace soluri, pietroase si erodate, pe pante inclinate, pana la înălțimi de 1.200 - 1.700 m si nu are nevoie speciale in privința apei, dar nu rezista in turbării si pe terenuri mlăștinoase si are nevoie de soare. Este un arbust deciduu, cu o înălţime care variază între 1 si 5 metri. Astfel, macesul îl intalnim atât in liziere de păduri de foioase, pe coaste însorite sau semiumbrite, cat si pe păşuni, fâneţe, in apropierea lacurilor, pe vai si lunci de râuri sau pe marginea drumurilor si a cailor ferate. Tulpina, cu ramuri lungi de 1- 4 m, este acoperita de tepi mici, ascuțiți, sub forma de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar exista si plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm si sunt formate din cinci petale. Maceşele sunt, de fapt, pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. In interiorul lor se afla achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu semințe, care sunt si ele utilizate, si peri aspri care pot produce alergii. Măceşele au forma sferica sau elipsoidala, culoare portocalie in faza de pârga si roșie sau roșie-portocalie la maturitatea deplina, pentru a căpăta apoi, atunci când încep sa se înmoaie, o culoare roșu închis.
Organe recoltate
Recoltarea începe în momentul când fructele trec de la culoarea cărămizie spre roşu-portocaliu. Acest moment corespunde cu sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, perioadă în care măceşele conţin cantitatea cea mai mare de vitamina C, principiul lor activ de bază. Fructele sunt utilizate la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. De la măceş putem valorifica şi florile proaspete, din care se pot prepara ceaiuri.
Principii active
Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din aceasta substanța la 100 de grame de fruct. Măceşul conţine numeroşi componenţi, cum ar fi acidul dehidroascorbic, vitamina A, vitaminele B1 şi B2, vitamina P, acid nicotinic, vitamina K, zahăr invertit, acizii citric şi malic, pectine, ulei volatil, ulei gras, flavonoizi, carotenoide, săruri minerale, urme de vanilină, alfa şi beta tocoferol (vitamina E), lecitine, zaharuri, fiind un adevărat rezervor de vitamine pentru organismul uman.
Indicații terapeutice
Ceaiul de măceşe tratează intoxicațiile, diareea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, si pulberea de măceşe este foarte eficienta), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor si ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceş. Elixirul de măceş este recomandat în tratarea bronșitei cronice si a tusei de bătrânețe. Infuzia din florile proaspete ale măceşului reprezintă un laxativ eficient pentru copii
 |
| Mure (Muntii Fagaras) |
Arealul de răspândire Murul sau rugul-de-munte, este un arbust peren din familia Rosaceae. Lăstarii sunt înalți de 1–3 m, cu tulpina arcuita, deseori târâtoare, acoperita de ghimpi drepți sau recurbați. Frunzele sunt palmat-compuse, cu marginile neregulate, cu nervuri păroase si proeminente pe fata interioara. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, si se deschid în lunile iunie-august. Fructele sunt cărnoase, compuse, roșii si acrișoare la început, negre si dulci când sunt coapte.
Arealul de răspândire
Se întâlnește la marginea pădurilor, în poieni, în tufișuri, în lunci si de-alungul apelor curgătoare, în zone deluroase din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord si America de Nord. Este una dintre cele mai vechi plante medicinale cu originea în Orient, mărturiile asupra folosirii ei în medicina datând din vremea lui Hipocrate, secolul al IV-lea î. Hr. În prezent cuprinde peste 100 de specii si peste 1000 de varietăţi hibride. Organe folosite în scopuri medicale
Fructele, numite mure, sunt foarte gustoase si se consuma ca atare când sunt coapte (negre si puțin moi). Din ele se mai pot prepara diverse gemuri, jeleuri, compoturi, siropuri si băuturi alcoolice. Fructele consumate proaspete au un efect ușor laxativ. Din frunzele de mur, asociate cu cele de frag (Fragaria vesca) si cu cele de afin negru (Vaccinium myrtillus) se poate prepara un ceai.
Principii active
Frunzele uscate conțin o cantitate apreciabila de materii tanate, derivați flavonici, vitamina C, acizi organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic), inozitol. Fructele sunt bogate în vitaminele A si C. Acestea mai conțin acid citric, salicilic, pectina, mucilagii, flavonoide si inozitol.
Indicații terapeutice
Cele mai importante virtuți tămăduitoare le au frunzele de mur, care sunt dezinfectante, cicatrizante, reglatoare hormonale si antihemoragice redutabile. Sub diferite forme (ceai, cataplasma), frunzele de mur sunt indicate in tratarea sau ameliorarea infecțiilor urinare, leucoreei, diareii, hemoroizilor si fisurilor anale. Fructele sunt depurative, răcoritoare, ușor astringente, laxative in stare proaspăta si antidiareica in stare uscata. În medicina populara, fructele erau frecvent folosite pentru a trata răgușeala si bolile de gat.
 |
| Paducel (Muntii Piatra Craiului) |
Cunoscut din vremuri străvechi pentru efectele terapeutice, păducelul mai este cunoscut , la noi, şi sub denumirea de gherghinar, mărăcine-alb sau, in engleza, hawthorn. Pentru calităţile deosebite in tratarea afecțiunilor cardiace, păducelul mai este numit si “Planta inimii”.
Arealul de răspândire
Creste sub formă de tufe, în special la marginea pădurilor de foioase, a livezilor si păşunilor sub forma unor arbuşti înalţi de 3-8 m, spinoşi, cu tulpină scundă, neregulată, cu coroană rară, pendentă, ajungând de multe ori la suprafaţa solului . Frunzele sale sunt rombic-ovate cu lobi adânci, dând aspect penat-lobat, lungi până la 5-7 cm, verzi lucitoare pe faţa superioară, pe dos verde deschis, cu stipele la bază . Florile se prezintă în corimbe erecte, albe, pe tipul 5, cu petale rotunde, cu un singur ovar (C. monogyna) sau două ovare (C. oxyacantha). Fructele sunt ovoide, roşii, de 7-10 mm, cărnoase (partea cărnoasă provine din receptacul, fiind deci fructe false) cu 1 sau 2 sâmburi. Specie puţin pretențioasă faţă de sol şi climă, are un caracter xerofit (creşte în medii uscate). Se acomodează la condiţiile cele mai variate, preferind totuşi staţiuni călduroase şi pante însorite, având pretenţii ceva mai ridicate faţă de lumină. Se întinde din zona de stepă unde formează tufărişuri, până în zona de deal şi chiar munte, în lizierele pădurilor sau în stratul de arbuşti al pădurilor mai luminoase (în special stejar). Uneori poate forma masive întinse. Este răspândit în toate judeţele ţării.
Organe recoltate
Se folosesc cu precădere florile albe si fructele de culoare roșie. Este bine sa evitați tufele de păducel de la marginea drumurilor intens circulate. Primăvara se poate recolta coaja, folosită atât în stare proaspăta cât si uscata. Fructele se culeg toamna, iar florile se culeg cel mai bine în stare de muguri.
Principii active
Toate părţile plantei conțin principii active (bioflavonoide), uleiuri volatile si acizi organici (cafeic, malic, crataegolic, oleanolic, nicotinic - vitaminaB2) cu acțiune sedativ-cardiaca (de liniștire a inimii), asemănătoare valerianei. Fructele conțin şi vitaminele C, B, acizi citric si tartric. Bioflavonoidele au un puternic efect antioxidant. Ele întăresc rezistenta pereților vaselor sanguine, dilata si relaxează arterele. Celelalte substanțe din păducel scad nivelul colesterolului si reduc depunerile de grăsime de pe pereții arterelor si din alte ţesături (un bun aliat in curele de slăbire).
Indicații terapeutice
Fructele de păducel au o acțiune astringenta a mucoaselor, reduc umflarea acestora şi secretarea de mucus in exces. Asupra rinichilor au o acțiune ușor diuretica. Prin conţinutul de bioflavonoide păducelul are însușirea de a regla tulburările nervoase ale inimii, exercita o acțiune calmanta asupra sistemului nervos, scade tensiunea arteriala, mărește circulația la nivelul inimii, creierului şi a altor organe. Se recomandă în anghina pectorala, tulburări de menopauza, ateroscleroza, emotivitate excesiva, nevroze cardiace (astenie neuro-circulatorie) şi stări de excitabilitate cu aritmie. Păducelul este folositor şi în cazul umflării mâinilor şi a picioarelor, a urinării nocturne excesive la bolnavii cardiaci, în cazul tulburărilor specifice premenopauzei (bufeuri, palpitații, stări de neliniște şi nervozitate), în nevroze, stări de anxietate, atacuri de panică, agresivitate mărită şi tulburări de comportament la copii. Florile acestei plante sunt printre cele mai bine tolerate si mai nenocive remedii vegetale din lume. Toate testele de laborator sau clinice pun in evidenta faptul ca si atunci când este folosit in cure de foarte lunga durata, de peste 6 luni, păducelul nu produce tulburări organice sau de alta natura. Tratamentul de lunga durata cu flori de păducel are efecte aproape magice asupra persoanelor în etate.
Salvia (Salvia officinalis)
Salvia este o planta erbacee cu flori divers colorate, cultivata ca planta medicinala sau decorativa, originara din sudul Europei si din regiunile mediteraneene. Este cunoscuta si sub denumirile de jale, jaleș, salbie sau șerlai. Dacă în Antichitate se constatau efectele vindicative ale salviei numai pe baza experienţei, în prezent, prin analizele biochimice efectuate, ne explicăm modul de acţionare a acestei plante în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive, fapt respectat de atâtea secole în medicina tradiţională la majoritatea popoarelor din Europa.
Arealul de răspândire
La noi, salvia a fost aclimatizata încă din antichitate, crescând in toate zonele joase ale tarii. Cu toate acestea nu o vom putea culege din flora spontana, deoarece are o mare sensibilitate la înghețurile din timpul iernii si necesita îngrijiri speciale. Ca atare, se folosește doar salvia cultivata, frunzele si părţile aeriene înflorite, care sunt foarte bogate in uleiuri volatile, având un gust puternic aromatic si astringent. Organe folosite în scopuri medicale În scopuri terapeutice se folosesc frunzele şi părţile aeriene ale plantei din care se produc o mare varietate de preparate: pulbere, tinctură, ulei, ulei volatil, vin energizant, oţet, cataplasmă.
Principii active
În primul rând, salvia conţine un ulei eteric complex (0,4 % în frunze proaspete şi 1-2,5% în frunze uscate), căruia se datorează mirosul plăcut, aromatic, specific odorant, camforaceu, lemnos şi ierbaceu precum şi gustul condimentat, puţin amărui. În afara uleiului eteric, frunzele conţin şi alţi compuşi organici care diversifică şi măresc valoarea terapeutică (taninuri, saponine, gume, mucilagii, flavonoide, acid rosmarinic, camfor, vitamine (B1, C, PP) şi principii amare (picrosalvină).
Indicații terapeutice
Salvia este recomandata ca remediu natural în tratarea si vindecarea hipertensiunii arteriale, afecțiunilor intestinelor si stomacului, ale măduvei spinării, inflamațiilor cailor respiratorii, oboselii fizice si psihice, nervozității, dar si în stimularea menstruației, febra, stres, tonus sexual scăzut, afte, stomatite, ulcerații ale pielii, tuse, bronșita, abcese dentare, celulita. Salvia este foarte eficienta în tratarea bolilor specifice femeilor: probleme ale organelor pelviene (bai de șezut cu salvie), dar si în bolile specifice bărbaţilor: sterilitatea si impotenta (ceaiul din frunze de salvie sau ceai din flori de salvie mărunțite). La vârstnici, salvia întreţine vitalitatea întrucât acţionează ca un distrugător al radicalilor liberi care declanşează unele boli grele şi grăbesc îmbătrânirea. Ceaiul de salvie este recomandat în uz extern, în vindecarea bolilor de gât (amigdalita), abceselor dentare, inflamațiilor cavităţii bucale. Mirosul neplăcut al gurii poate fi combătut cu gargarisme cu ceai de salvie de patru-cinci ori pe zi sau chiar si mai multe ori pe zi. Uleiul de salvie este cicatrizant în răni sângerânde sau purulente, în ulceraţii ale pielii, degerături, transpiraţii excesive la mâini şi picioare, hemoroizi, acnee, seboreea feţei, dezumflarea nasului, întărirea vederii şi a auzului.
Socul(Sambucus nigra)
Acest arbust, cu ramurile adesea curbate, are o înălţime de până la 10 metri. Scoarța acestuia are culoarea verde-gri si este fisurata. Frunzele, si cu precădere cele dintâi, apărute primăvara, reprezintă o atracție pentru numeroase insecte, si dintre acestea mai ales pentru fluturii de noapte. Florile hermafrodite, ce apar la începutul verii, sunt parfumate, pe când frunzele au un miros neplăcut atunci când sunt frecate în mâini. Florile au câte cinci stamine si cinci petale de culoare alba. Fructele se prezintă sub forma unor bobite negru-violacee de 6-8 mm, dispuse în ciorchine.
Arealul de răspândire
Sambucus este un gen de plante din grupa arbuștilor, cu 20-30 de specii, din familia Adoxaceae. Cea mai cunoscuta specie este socul negru (Sambucus nigra). La noi, se întâlneşte din zona de deal şi câmpie, până în partea inferioară a munţilor, în marginea drumurilor, prin sate, pe lângă case şi garduri, prin pădurile de deal şi câmpie, în luminişuri sau la marginea pădurilor.
Principii active
Fructele conțin cele mai multe principii active: acizi organici, glicozizi, alcaloizi, antociani, caroten, taninuri, vitaminele A, B și C (ultima in cantitate apreciabila, mai mare decât cea găsita in citrice). Frunzele sunt utile datorita conținutului de aldehide glicolice, oxalați si vitamina C, iar scoarța si rădăcina sunt adevărate depozite de taninuri, rezine, si acid valerianic. Florile de soc conțin diverși glicozizi, acizi, taninuri, pectine, saponine, săruri minerale, ulei eteric si vitamina C. Organe folosite în scopuri medicale Întrucât toata planta conține ingredienţi extrem de utili in industria farmaceutica, putem spune ca Socul poate fi folosit in totalitatea sa. Frunzele au acțiune laxativa, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele –vitaminizante și antinevralgice, iar scoarța este foarte bogata in substanțe diuretice. Florile se mai folosesc, așa cum multa lume știe deja, la obținerea unei băuturi aromate, numita socata, foarte cunoscuta in trecut si adesea preparata in casa. Inflorescențele, culese doar atunci când s-au deschis foarte bine, se folosesc in industria cosmetica, la obținerea parfumurilor, a șampoanelor si a odorizantelor. Singurul avertisment este sa nu consumați fructele sau sucul crude, ci după ce au fost încălzite la minimum 80 grade C. În felul acesta, o substanță componentă, greu tolerabila, sambunigrina, este descompusa. In schimb, gustul rămâne neschimbat.
Indicații terapeutice
Folosind extracte din aceste flori, se obțin medicamente cu efecte benefice intr-un spectru larg de afecțiuni: renale, vezicale și genitale, stimulând activitatea rinichilor, contribuind la dizolvarea nisipului și a calculilor renali. Astfel, este folosit cu succes in nefrita cronica, cistita, colica renala s.a. Prin eliminarea apei in exces din organism, si intervenția in realizarea digestiei si a dizolvării stratului adipos in exces, produsele pe baza de soc (ceaiuri, infuzii, sucuri, cataplasme etc.) reprezintă un bun adjuvant in curele de slăbire . Florile de soc au, de asemenea, mare eficienta in gripe si răceli, in guta si reumatism, in infecții pulmonare si boli de piele. Fructele extrem de bogate in vitamine si uleiuri eterice ridica imunitatea, reglementează problemele intestinale si au acțiune antinevralgica si antiherpetica.
 |
| Zmeura (Muntii Sureanu) |
Zmeurul este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepți, de forma unor ace, adeseori plasați numai pe partea inferioara. Zmeurul aparține familiei Rosaceae. Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fata superioara, albicioase pe cea inferioara. Sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale si numeroase stamine, si reprezintă o sursa importanta de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul, care se numește zmeura, este de culoare roșie, cu miros plăcut si gust acrișor-aromat. Zmeura se cultiva din doua motive: pentru consumul fructelor în stare proaspăta si pentru procesare industriala. Zmeurul înflorește începând din mai până în iulie.
Arealul de răspândire
Creste spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase si muntoase. Zmeura poate fi întâlnita pe întreg teritoriul României, fiind o planta specifica zonelor cu clima temperata. Organe folosite în scopuri medicale Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament. Frunzele proaspete sau uscate, cu gust plăcut şi uşor acrişor, servesc la prepararea unor ceaiuri consumate, primăvara şi toamna, ca aliment pentru copii, bătrâni şi persoane bolnave, mai ales în zilele reci, când sunt mai frecvente virozele şi gripele. Mugurii de zmeur se culeg primăvara devreme, se zdrobesc şi se conservă în miere de albine. Un alt lot de muguri se usucă şi se macină fin până la forma de pulbere, din care se ia câte o linguriţă de 4 ori/zi, având rol de progesteron natural şi reglator al activităţii ovarelor. Mlădiţele de zmeur sunt utilizate, de asemenea, la prepararea unor medicamente cu o largă aplicabilitate în tratarea diferitelor afecţiuni maladive.
Principii active
Analizele de laborator au scos în evidenţă prezenţa glucidelor solubile (5-11 %), care dau dulceaţa fructelor. Armonizarea gustului se realizează prin conţinutul în acizi organici (1,2–2,3 %) între care predomină acidul citric, malic, lactic şi glicolic. Aceşti acizi sunt conservaţi în organism, nu modifică alcalinitatea sângelui şi au putere bactericidă pronunţată. Aciditatea totală a fructelor prezintă proprietăţi aperitive, stimulând secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale. Culoarea şi aroma sunt date de antociani, flavonoide, pectine, taninuri şi uleiuri eterice. Substanţele tanante cu proprietăţi astringente sunt solubile în apă şi se oxidează sub influenţa enzimelor şi a oxigenului din aer, provocând închiderea culorii sucului din fructe. După oxidare, taninurile intră în reacţii cu pectinele care pot precipita, proces care trebuie să fie evitat, ținând seama de rolul pectinelor la nivelul vaselor sanguine, unde captează colesterolul şi toxinele, ușurând evacuarea lor. Valoarea nutritivă şi terapeutică a fructelor de zmeur creşte în mod semnificativ prin ansamblul vitaminic foarte complex, în care predomină vitamina C (20-50 mg la sută), B1, B2, D, P, PP şi beta-caroten. Pentru păstrarea conţinutului vitaminic, trebuie să se ţină seama de posibilitatea degradării rapide prin fierbere la temperaturi mai mari de 40°C, în procesul de oxidare la aer şi la contactul cu vasele de cupru. Conţinutul ridicat de săruri minerale, uşor asimilabile (K, Ca, P, Mg, Mn, Fe, Zn, Cu), reprezintă sursa naturală a componentelor primare, necesare sintezei de principii active cu acţiuni terapeutice. Aceste săruri minerale (4-5 g la litru de suc) constituie materialul de construcţie pentru nervi, vase şi sânge şi au rol de neutralizare a acţiunii dăunătoare a acidului uric, menținând alcalinitatea sângelui între limite normale.
Indicații terapeutice
Proprietăţile terapeutice ale fructelor vizează, în primul rând, afecţiunile interne, având efecte astringente, antibacteriene, antidiareice, antiinflamatoare, antihemoragice, diuretice, depurative, cicatrizante, stomahice, neutralizante în aciditatea gastrică, reglatoare hormonal, vitaminizante, energizante şi tonic-răcoritoare. Efectele medicinale sunt legate mai ales de unele afecţiuni digestive ca: diaree rebelă, dizenterie, enterocolite, pancreatite, ulcere gastro-duodenale, congestii hepatice, spasme gastro-intestinale, dereglări ale tranzitului intestinal, hiperaciditate gastrică, infecţii bucale şi stomatite. În plus, favorizează eliminarea toxinelor şi a colesterolului din sânge, intensifică sudoraţia, îndepărtează senzaţia de "arşiţă" internă în caz de bronşite, sensibilitatea la răceală şi răguşeală, febrifug în gripe. În diabetul zaharat sunt indicate cure de lungă durată pentru stabilizarea glicemiei, în amestec cu frunze de afin şi mur. Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor sau ca medicament, înainte de fiecare masă, câte 200-300 g pe stomacul gol timp de 12 zile. După ce s-a consumat porţia de fructe nu se mănâncă nimic timp de 4 ore, deoarece fructele au efecte de încetinire a proceselor digestive şi de reducere considerabilă a foamei. Frunzele sunt folosite proaspete sau uscate la prepararea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor menstruale. Florile reprezintă o sursă importantă de nectar pentru albinele producătoare de miere. Fructul se consumă în stare proaspătă sau procesat industrial, știut fiind că din zmeură se extragexilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor dentare. Extractele din mlădițe de zmeur aduc numeroase beneficii, mai ales femeilor, fiind folosite pentru ameliorarea durerilor din timpul menstruației, precum si ale simptomelor sindromului premenstrual ca: dureri de burta, balonare, irascibilitate, insomnie, umflarea si durerea sânilor etc. De asemenea, sunt un bun tratament împotriva acneei, sunt folosite ca adjuvant in amenoree, adjuvant in tratamentele infecțiilor uterine (metrita), sporesc fertilitatea, au efecte ușor afrodiziace, previn sau se folosesc ca adjuvant in infecțiile urinare si pietre la rinichi (litiaza renala), accelerează diureza, prevenind retenția de apa si apariția edemelor.
Bibliografie
- http://www.ecolife.ro
- http://www.formula-as.ro
- http://wikipedia.org
- http://www.gradinamea.ro
- http://www.infogradina.ro
- http://www.evenimentul.ro
- http://www.floropedia.ro
