Gentianele

"Pajistile de munte sînt bogate mai ales în gentiane. Sînt fel de fel, de la Gentiana excisa, cu florile ca iesite din pamînt, pîna la altele înalte de-ti ajung pîna la genunchi. Corola tuturora este ca o cupa cu gura în sus. Poate intra înauntru si un bondar. Deschizînd floarea însa, se vede ca insecta nu prea poate sa umble otrocol înauntrul florii. Calea îi este închisa de anterele care se strîng spre mijlocul florii. Ca sa ajunga la nectarul din fund, insecta trebuie sa dea la o parte staminele, deci sa se umple de polen. În vremea aceasta, stigmatul înca nu e deschis. Florile mai batrîne se recunosc tocmai prin aceea ca cele doua stigmate rasfrînte sînt chiar la gura cupei, pe cînd staminele s-au trecut. Sînt anumite dispozitii ca sa se faca fecundatia încrucisata. Gentianele au fel de fel de culori. Unele (Gentiana phlogifolia), de pe locurile calcaroase din Bucegi, Piatra Craiului, au florile subtiri si lungi ca o cupa de sampanie; bat în rosu, pe cînd Gentiana verna, scurta, cu o singura floare, e albastra ca cerul de Neapole. Micuta gentiana-de-zapada (Gentiana nivalis), care se tine tot pe lînga peticele de omat, este de un albastru azuriu, pe cînd Gentiana praecox var. carpatica e mai mult violeta. Sînt si gentiane galbene. În special Gentiana punctata, înalta, încît rasare cît colo din iarba, cu frunzele mai multe la un nod, poarta în vîrf un ghem de flori mari galbene, cu sute de puncte marunte, purpurii, cu dungi late, verzui spre baza si cu stigmatele tot verzi."

Ion Simionescu - Flora Romaniei

Familia gentianelor, Gentianaceae, este o familie de plante cu flori din 87 genuri si peste 1500 de specii. Genul Gentiana cuprinde aproximativ 400 de specii, fiind considerat un gen de mare. Este un gen cosmopolit, care apare în habitatele alpine din regiunile temperate ale Asiei, Europei si Americii. Unele specii, de asemenea, apar în nord-vestul Africii, estul Australiei si Noua Zeelanda. Speciile genului sunt anuale, bienale si perene. Unele sunt sempervirescente(vesnic verzi), altele nu.

Pentru multe gentiane nu se poate realiza cultura în afara habitatului lor natural, dar mai multe specii sunt disponibile pentru cultivare. Gentiane sunt rezistente si iubesc locurile insorite sau umbrite partial. Prefera solurile acide bogate în humus si bine drenate. Se preteaza bine la gradinile pietroase. Numele este un tribut adus lui Gentius, un antic rege ilir, despre care se spune ca a descoperit proprietatile tonice ale plantelor.

Unele specii au proprietati terapeutice, radacinile lor fiind recoltate pentru fabricarea de bauturi tonice. Gentianele sunt, de asemenea, folosite pentru aroma, de exemplu în biter, si bauturi racoritoare care contin "extract din radacina de gentiana". De exemplu, lichiorul frantuzesc Suze este fabricat din gentiana galbena, iar fabrica de bere italiana Del Borgo produce o bere, folosind gentiana ca adjuvant.

Gentianele au frunze opuse, care sunt, uneori, aranjate într-o rozeta bazala, si flori în forma de trompeta, care sunt, de obicei, albastre sau azurii, dar putand varia de la alb, crem si galben la rosu. Multe specii arata, de asemenea, polimorfism considerabil cu privire la schimbarea culorii florii. De obicei, speciile de flori albastre predomina în emisfera nordica, iar speciile cu flori rosii apar predominant în Anzi. Speciile cu flori albe sunt împrastiate peste tot, dar predomina în Noua Zeelanda.

Toate speciile de gentiana au flori tubulare si terminale, de cele mai multe ori pe tipul 5 (5 petale si 5 sepale), dar unele specii prezinta variatii de 4 sau 7. Stilul este destul de scurt sau absent. Corola este adesea tubuloasa, prezinta falduri între lobi, iar unicul ciclu de stamine, episepal, este concrescut cu ea.

In flora tarii noastre sunt raspândite mai mult în regiunile de munte, îndeosebi prin pajisti. Unele traiesc prin paduri, în locuri mlastinoase sau chiar prin balti. Dintre cele mai intalnite specii de gentiane enumeram: Gentiana acaulis, Gentiana asclepiadea, Gentiana bulgarica, Gentiana ciliata, Gentiana cruciata , Gentiana frigida, Gentiana kochiana, Gentiana lutea, Gentiana nivalis, Gentiana orbicularis, Gentiana punctata, Gentiana utriculosa, Gentiana verna. Sa le luam pe rand:

Gentiana acaulis

Cunoscuta sub numele de Cupe, Gentiana acaulis este intalnita, uneori ca Gentiana Excisa, sau ca Gentiana kochiana. Este o planta scunda, cu tulpina foarte scurta, cu inaltimea de aproximativ 2 cm, la baza cu o rozeta de frunze oval eliptice, groase, întinse pe pamînt, la vîrf cu o singura floare mare, îndreptata în sus, în forma de cupa lunguiata, de culoare albastriu-azurie, întunecata, cu nervuri longitudinale de culoare verde-masliniu. Florile cresc pe un peduncul foarte scurt de 3-6 cm lungime. Frunzele sunt sempervirescente, de 2-3.5 cm lungime, prinse într-o rozeta bazala, formând tufe de pana la 10 cm latime. Cupele iubesc locurile pline de soare, inflorind la sfârsitul primaverii si vara, în iunie-iulie, pe pajisti sau in poienile din zona paduroasa, montana.
Gentiana acaulis este o gentiana autohtona mica, specifica Europei centrala si de sud est, din Spania pana în Balcani, crescand, în special, în regiunile muntoase, precum Alpii, Cévennes si Pirinei, la înaltimi intre 800 si 3.000 m. Este o planta perena ce creste pe soluri acide.
Strâns inrudita cu ea este Gentiana Clusii, deseori fiind confundate. Diferenta este data de faptul ca cea din urma creste pe soluri calcaroase si are frunzele mai scurte, iar florile nu au dungi de culoare verde-masliniu.
Gentiana acaulis este prezenta pe monedelor euro, austriece, de un cent.
Alcatuirea florii acestei frumoase plante alpine reprezinta un exemplu de organizare în vederea asigurarii polenizarii ei prin insecte. Astfel, în fundul cupei care formeazi corola, nectarul cautat de insecte se afla în cinci pungi separate, asezate în cerc, ceea ce face ca bondarul care viziteazi aceste locuri si sa-si introduca succesiv trompa de cinci ori în fiecare din pungi; astfel, învîrtindu-se în interiorul, corolei curata cu spinarea sa polenul de pe toate cele cinci stamine asezate tot în cerc în jurul pistilului si apoi îl transporta pe stigmatul altei flori. În cazul în care din diferite cauze floarea nu a fost polenizata cu polen de la alta floare, este cu putinta si o «autopolenizare». Bunaoara, pe vreme rece, în timpul noptii sau spre sfîrsitul perioadei de înflorire, corola se apleaca cu gura în jos si astfel polenul care se gaseste scuturat în fundul ei, cade pe stigmat.

Gentiana asclepiadea

Floarea este numita popular Lumanarica pamantului. Are tulpinile simple, frunzele ovat-lanceolate, iar florile mari, albastre, la interior cu pete întunecate, dispuse axilar, câte 2-3. Creste prin paduri si tufisuri în regiunea de dealuri si de munte. Este o planta medicinala, folosita ca remediu popular contra icterului.

Lumanarica pamantului apare pe bancnota de 10 Ron, alaturi de efigia istoricului Nicolae Iorga.

Gentiana bulgarica

Gentiana bulgarica, numita popular Limba-cucului, este o planta scunda, pîna la 15 cm înaltime, cu tulpina des ramificata. Ramurile, aproape de aceeasi înaltime, poarta pe codite lungi florile de un albastru-violet, de 1—2 cm lungime, cu corola tubuloasa, pe margine cu cinci diviziuni. Caliciul are cinci dinti îngusti, ascutiti, mai lungi decît tubul corolei. Frunzele sînt asezate în perechi; cele de la baza în forma de limba, rotunjite, cele de sus ascutite. Înfloreste în august-septembrie si creste pe pajistile muntilor Bucegi si Piatra Craiului.

Gentiana ciliata

Popular e numita Trambita ciobanului. Infloreste toamna tarziu, din august pana in octombrie, pe pajisti aride si pasuni subalpine. Un semn distinctiv e dat de cilii de marginea petalelor. Un alt semn este dat de numarul petalelor, care este patru, la fel ca la gentiana campestris.

Gentiana cruciata

Este o planta foarte rezistenta. Infloreste din iulie pâna în octombrie. Florile sunt hermafrodite fiind polenizate de bondari, fluturi. Planta prefera soluri bine drenate (nisipoase, sau argiloase), acide, neutre sau bazice(alcaline). Poate creste in semi-umbra sau in locuri descoperite. Radacina este uneori utilizata în fabricarea biterului de gentiana, fiind aperitiva, tonic amara, digestiva, febrifuga. Este utilizat în tratamentul durerilor de gât si raguseala.

Gentiana frigida

Gentiana frigida este alintata popular Ghinturica. Este o planta scunda, cu tulpina de 2—8 cm înaltime, iar la vîrf poarta una-doua flori cu corola în forma de cupa, de 3—3,5 cm lungime, pe margini cu cinci dinti scurti. Are o culoare alb-galbuie, aproape transparenta, avînd pe dinauntru cinci dungi albastre spalacite si fiind adesea presarata cu puncte albastre mai întunecate. Frunzele, în perechi, alungite, rotunjite la vîrf, la baza împreunate pe tulpina în cîte o teaca, vizibil umflata la frunzele de sus. Înfloreste în iulie-august in locuri ierboase si stîncoase.
Este raspandita în tara prin muntii Rodnei, Bucegi, Fagarasului.

Gentiana lutea

Sau Ghintura galbena este o planta robusta, cu tulpini pîna la 1 m înaltime si cu frunze mari, lanceolate larg, late, eliptice, asezate în perechi, de un verde-albastrui, cu cinci-sapte nervuri puternice. Florile mari, galbene, stau în buchete dese la subsuoara perechilor de frunze de la partea de sus a tulpinii, ca în niste cosulete. Corola are un tub scurt si cinci-sase diviziuni lunguiete. Înfloreste în iulie-august. Se gaseste pe coaste ierboase însorite, pe grohotisuri, adeseori, in zone calcaroase si, uneori, în zona paduroasa. Este raspandita cam peste tot prin Carpati. Aceasta frumoasa planta, zvelta si puternica a devenit foarte rara în muntii nostri, deoarece ea a fost recoltata în scopuri medicale, folosita în bolile de stomac si ficat.

Radacina, care poate atinge o grosime de circa 15 cm si o lungime de pana la un metru, se foloseste în farmacie, avînd proprietati tonice si digestive. Recoltata toamna, serveste la prepararea unui rachiu amar, aperitiv. Radacina de gentiana are o lunga istorie de utilizare în tratamentul tulburarilor digestive, fiind un ingredient al multor medicamente brevetate. Contine unii dintre cei mai amari compusi cunoscut si este folosita ca o baza stiintifica pentru masurarea amaraciunii. Este utila în special în starile de epuizare cauzate de boli cronice si în toate cazurile de debilitate, slabiciune a sistemului digestiv si lipsa poftei de mâncare. Este unul dintre cele mai bune intaritoare ale sistemului uman, pentru stimularea ficatului, vezicii biliare si sistemului digestiv si este un tonic excelent cu proprietati purgative pentru a preveni efectele debilitante.
Gentiana lutea este tiparita pe reversul bancnotei de 2000 lekë albanezi, alaturi de efigia regelui Gentius, legendarul patron al genului Gentiana.

Gentiana nivalis

Gentiana nivalis, numita si Ochincele mici la noi, sau gentiana alpina in Europa, este floarea nationala a Elvetiei. Are tulpini de 2—10 cm înaltime, frunzoase, de obicei ramificate de la baza. Ramurile poarta la vîrf cîte o singura floare mica, cu un caliciu cilindric, îngust, cu cinci dinti ascutiti si o corola formata dintr-un tub îngust cilindric, pe dinauntru alb si cu cinci petale, de un albastru intens. Frunzele sînt mici, asezate în perechi. Planta foarte gingasa. Înfloreste în iulie-august. Creste prin pajisti, pe bolovanisuri si în locuri pietroaie, peste tot prin muntii Carpati.

Gentiana orbicularis

Ghintura de colti este o planta pitica, asemanatoare cu ghintura de primavara, însa cu frunzele mici, aproape rotunde, cele inferioare foarte înghesuite una deasupra alteia. Floarea este de un albastru viu. Înfloreste în iulie-august. Creste prin locuri ierboase si stîncoase, fiind raspandita prin muntii Rodnei, Bîrsei, Bucegi, Fagarasului.

Gentiana punctata

Gentiana punctata este o planta vivace, inalta de 20-60 cm, cu o tulpina dreapta, cilindrica, slab muchiata, neramificata, glabra si goala la interior. In pamant are un rizom lung din care pornesc numeroase radacini. Frunzele sunt mari, ovale, opuse, sesile, cu 5 nervuri proeminente, iar cele de la baza petiolate. La subsuara frunzelor se gasesc florile, de culoare galben deschis si cu puncte brune. Petalele, in numar de 5, sunt unite intre ele, formand un tub lung. Infloreste din iulie pana in septembrie. Creste pe stanci si prin pasunile alpine.In scopuri medicinale, incepand din luna august si pana toamna tarziu se recolteaza rizomii cu radacinile, uscandu-se imediat dupa recoltare. Radacina plantei se foloseste pentru stimularea poftei de mancare sau, fermentata, in productia unor lichioruri.

Gentiana utriculosa

Popular cunoscuta ca Fierea pamîntului, Gentiana utriculosa are o tulpina dreapta, de 5—15 cm înaltime, ramificata de la baza, cu ramurile îndreptate în sus si purtînd fiecare cîte o floare cu un caliciu umflat, lat de 5 mm, cu cinci muchii late, aripate si cinci dinti. Frunzele sînt mici, în perechi, iar cele baza sînt mai îngramadite. Înfloreste în iunie-iulie, pe pajisti sau în regiunile inferioare, peste tot prin Carpati.

Gentiana verna

Numita si ghintura de primavara, Gentiana verna este o planta scunda, cu o rozeta de frunze scurte, ovale, alungite, întinse pe pamînt. Tulpinile, de 2—5 cm, cu cîteva perechi de frunze mici, poarta la vîrf o singura floare de un albastru intens. Caliciul lung, adeseori umflat, cu cinci muchii proeminente, ascutite si cinci dinti. Corola este formata dintr-un tub si cinci petale late, ovale, întinse. Înfloreste din luna mai pîna în august, dupa altitudine.
Se gaseste prin pajisti, pe grohotisuri si in locuri stîncoase, fiind raspandita peste tot prin muntii Carpati.

Mierea de albine

Ce este de mierea ?

Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă "albină") este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup.

Nectarul, în sine, este compus în principal din zaharoza si apa. Albinele adauga enzime care creeaza compusi chimici suplimentari, transformand zaharoza în fructoza si glucoza, apoi evaporand apa, astfel încât produsul rezultat este foarte rezistent in timp.

Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut. Conform statisticilor, producţia anuală mondială de miere în 2005 a fost de de 1,4 milioane de tone. China, Argentina, Turcia si Statele Unite sunt cei mai mari producatori mondiali de miere, conform FAO. In Europa, cel mai mare producator de miere este Turcia(locul 3 mondial), urmata de Ucraina (locul 5 mondial).

Ce contine mierea ?

Mierea contine , in mare: 80% zaharuri naturale, cea mai mare parte fructoza si glucoza (datorita nivelului ridicat de fructoza, mierea e mai dulce decat zaharul), 18% apa (cu cat continutul de apa este mai mic, cu atat mierea are calitatea mai buna), 2% minerale, vitamine, polen si proteine.

Vitaminele prezente în miere sunt B1(tiamina), B3(niacina), B2(riboflavina), B5(acid pantotenic), B6(piridoxina), B9, C, impreuna cu diferiti aminoacizi si acizi.

Minerale care se gasesc in miere includ diferite cantitati de calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu si zinc.

De asemenea, mierea mai are cateva proprietati nutritrive foarte importante: contine antioxidanti, nu contine grasimi, colesterol si nici sodiu.

O suta de grame de miere au un continut calori de 304 Kcal. Mierea are, insa, un Indice Glicemic sanatos, zaharurile sale putand fi absorbite gradual. Se stie ca alimentele cu un indice glicemic ridicat trebuie evitate, pentru ca au ca efect cresterea nivelului de insulina din sange, pancreasul fiind stimulat sa metabolizeze cantitatea mare de glucoza din sange.

Proprietatile mierii?

Mierea are o densitate de aproximatic 1.36 kilograme la litru (cu 36% mai densa decat apa).

Mierea contine minerale si vitamine care ajuta metabolizarea colesterolului si acizilor grasi din organe si tesuturi, prevenind astfel obezitatea.

Mierea are un caracter higroscopic, ceea ce înseamnă atunci când este expusa la aer, absoarbe umezeala în mod natural din aer. În tratarea ranilor deschise, mierea este utilă, favorizand cicatrizarea prin menţinerea pielii umede si stimularea dezvoltarii ţesuturilor noi.

De asemenea, permite îndepărtarea uşoară a pansamentelor, prevenind lipirea acestora de piele. Proprietăţile higroscopice ale mierii o fac, de asemenea, un ingredient ideal într-o mulţime de produse cosmetice, deoarece ajută la menţinerea pielii hidratate si proaspate, prevenind uscarea. Astfel, unii oameni denumesc mierea naturală "umectant" pentru ca atrage şi reţine umiditatea.

Atunci când este utilizata la nivelul pielii şi in tratamente de par, mierea capteaza umiditatea, lasand pielea moale si supla, iar părul lucios şi sănătos.

Cercetătorii au început să documenteze proprietăţile de vindecare ale mierii în prima parte a secolului 20. Aceasta a încetat odată cu dezvoltarea antibioticelor, dar recenta dezvoltare a rezistenţei la antibiotice a dus la o renaştere a interesului pentru proprietăţile de vindecare ale mierii.

Agent antimicrobian eficace, mierea previne cresterea anumitor bacterii. Aceasta conţine o enzimă care produce peroxid de hidrogen, care este considerat a fi motivul principal pentru activitatea antimicrobiană a mierii. Ca atare, mierea este un tratament util pentru răni şi arsuri. Taieturile, excoriaţiile şi arsurile pot fi acoperite cu miere pentru a preveni patrunderea bacteriilor şi pentru a incuraja vindecarea rănilor.

Mierea poate ajuta la tratarea acneei minore prin atacarea bacteriilor care provoacă apariţia focarelor, hidratatand totodata pielea. Tipurile de miere diferă foarte mult în privinta eficacitatatii lor antimicrobiene. Mierea care provine de planta Manuka, din Noua Zeelandă, are cele mai mari proprietăţi antimicrobiene.

Mierea are proprietăţi naturale antioxidante, putand distruge biologic agenţii chimici chimici legati de multe boli, precum cancerul. Studiile au aratat, de asemenea, că mierea de culoare inchisa, cum ar fi cea de Hrişcă, pare să aibă mai mulţi antioxidanţi decât soiurile de culoare deschisa. Antioxidanţii din miere ajuta nu numai la eliminarea radicalilor liberi din organism, ei sunt, de asemenea, parte din sumplimentele nutritive pentru dezvoltarea ţesuturilor noi.

Aceste proprietăţi preţioase ale mierii ajuta la protejarea pielii de soare, incurajand la refacerea si intinerirea ei. Ca urmare, exista un număr tot mai mare de produse pentu ingrijirea pielii care folosesc mierea, cum ar fi produsele de protecţie solară şi produsele de curăţare faciala pentru tratarea pielii deteriorate sau uscate.

Mierea este si un aliment minune, ea nu are data de expirare. Ca dovada, arheologii au gasit borcane de miere în mormintele egiptene, vechi de peste 2000 ani, în conservare perfecta. Multi oameni considera surprinzator ca bacteriile nu se pot dezvolta în miere, deoarece acestea iubesc zaharul. Compozitia chimica cu un continut scazut de apa si nivelul relativ ridicat de acid din miere, insa, creeaza un pH scazut (3.2-4.5), neprielnic dezvoltarii bacteriilor sau altor micro-organisme.

Mierea in Istorie

Se crede ca istoria mierii începe în urma cu cca 10 - 20 milioane de ani în urma, iar practica de a produce miere, adica apicultura, dateaza de la cel putin 700 î.Hr. Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.

În antichitate, Egiptenii ofereau ca sacrificiu miere zeilor apelor, legiunile romane ungeau cu miere ranile, ca un remediu natural pentru a ajuta vindecarea, iar seniorii medievali pastrau mierea pentru uz privat. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. Trupul lui Alexandru cel Mare a fost pastrat si îmbalsamat cu miere.

In Hinduism, mierea (Madhu) este unul dintre cele cinci elixiruri ale nemiririi (Panchamrita). In templele hinduse, mierea este oferita zeitatilor ritualic (Madhu abhisheka). Vedele si ale scrieri vechi pomenesc, de asemenea, mierea ca pe un bun medicament si ca pe o mancare sanatoasa.

In Islam exista o intreaga Surah in Coran, numita al-Nahl (Mierea de albine). Profetul Mahomed recomanda puternic mierea pentru scopuri terapeutice.

Cum mierea era scumpa si nu toti îsi puteau permite, utilizarea acesteia în bucatarie era rezervata numai pentru cei bogati. Miturile si legendele antice sau medievale din întreaga lume, care pomenesc despre bauturi alcoolice, contin referiri la mied, care este cunoscut ca cea mai veche bautura fermentata, preparata cu miere. Istoria biblica contine, de asemenea, fapte despre miere, legate de beneficiile si bunatatea ei. Tara fagaduita, Canaan, este tara laptelui si a mierii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori.

În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărţi în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peşte la tratarea rănilor infectate.

Când zaharul rafinat, fabricat din trestie de zahar a aparut de-a lungul vremii, fiind o forma relativ ieftina de îndulcire, a început sa înlocuiasca mierea pentru utilizarea culinara. Beneficiile aduse de miere au devenit, astfel, de apanajul mediciniei, sau al produselor gourmet.

Astazi, cuvântul miere a trecut dincolo de asocierea sa cu beneficiile sale ca un produs alimentar si s-a strecurat adânc în multe culturi si limbi. Gândindu-ne la cuvintele cu albine si miere, observam ca, ori de câte ori acestea sunt mentionate, avem de a face cu ceva bun si pozitiv: "dulce ca mierea", "harnic ca o albina", "cel mai greu de înteles sunt trei lucruri: mintea unei femei, munca albinelor si fluxurile
si refluxurile marine", "o albina este mai buna decât o mâna de muste", "luna de miere".

Tipuri de miere

Pentru clasificarea mierii exista mai multe citerii: dupa provenienţă, după speciile de plante din care este obtinuta, după modul de obţinere, dupa culoare, consistenta sau aroma. Principalele diferente apar, insa, in functie de plantele din care miere este obtinuta. La noi sunt disponibile relativ putine tipuri:

Mierea de tei are o aroma foarte placuta si puternica, fiind recunoscuta drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac.

Mierea de floarea-soarelui este cumva la polul opus fata de cea de tei. Are proprietati tonice psihice si tonice generale, este afrodiziaca si stimuleaza imunitatea.

Mierea de salcam se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza. Are, ca si cea de tei, proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca.

Mierea de brad si de alte conifere este foarte rara, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietati exceptionale asupra plamanilor si sistemului respirator, beneficiind de proprietati antiinfectioase, expectorante, antitusive si, atunci cand este consumata cu tot cu fagure, bronhodilatatoare.

Mierea de zmeura face parte dintre asa-numitele soiuri de padure. Are o culoare albicioasa, specifica, dupa care poate fi recunoscuta. Regleaza activitatea ovarelor, este reintineritoare, previne aparitia unor afectiuni ca osteoporoza, sclerodermia.

Mierea de menta este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de hectare. Se foloseste ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Usureaza digestia si combate balonarea.

Mierea de mac are un efect somnifer, antispastic si anafrodiziac puternic. Are adesea o nuanta mai inchisa, din cauza ca are in compozitie si mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.

Mierea poliflora are proprietati foarte diferite, in functie de regiunea din care este recoltata. De exemplu, mierea de la campie are o actiune antiseptica si sedativa mai puternica, spre deosebire de mierea poliflora din regiunile muntoase inalte, la care efectul antiinfectios se adreseaza in special aparatului respirator, iar efectul sedativ este inlocuit cu unul tonic nervos. In general, mierea poliflora este considerata cel mai complex tip de miere ca actiune terapeutica, ea ingloband nectarul de la cateva zeci, daca nu sute, de specii de plante medicinale si imprumutand ceva din proprietatile terapeutice ale fiecareia dintre ele.

Aventura in Leaota

Îndelung aşteptată, primăvara ne trezeşte din semihibernarea cotidiană, cu dor de munte. Hotărâm să mergem în Leaota, munte despre care ştiam unde este şi cum se ajunge, dar unde, niciunul dintre noi nu umblase vreodată. Ştiam că e prost marcat, că nu sunt cabane şi nici locuri de acces prea bune, că alţi prieteni de munte s-au rătăcit, că zăpada e încă prezentă pe sus, dar îl alegem, sătui oarecum de veşnica destinaţie - Bucegi. Ne strangem vreo zece: eu, Adi, Alex, Cristina, Dan, Mihu, Radu mic, Radu ghiocel, Rusu si Vierme. Din fericire, spre Leaota exista tren la 5 dimineata, care merge bine - e accelerat, asa ca ajungem pe la 7 in Fieni. Obisnuiti cu orele lungi din trenurile de pe Valea Prahovei, ne trezim in ultimul moment ca trebuie sa coboram. Trecem peste pasarela si gasim un microbuz care asteapta pasageri. Dupa o mica tocmeala il convingem pe sofer sa ne duca dincolo de Runcu, pana la Manastirea Adormirea Maicii Domnului. Practic, de acolo mai facem vreo ora pana la cabana. Drumul e lejer, pe drum forestier, prin padurea de amestec in mugur, tivita pe jos cu covor de ghiocei, viorele si branduse. In niciun munte, pe unde am umblat, nu am vazut mai mare risipa de flori primavaratice. Practic, dacă ieşi de pe drum, îţi umpli sufletul de remuşcări - oriunde calci, calci pe flori.

La cabană oprim zece minute, cât să vorbim cu câţiva tineri, veniţi cu atvurile, ce pareau a avea in grija cabana. Sus, intr-o cameră se făcuse foc si se putea sta in conditii acceptabile. Fideli ideii noastre de a traversa in Bucegi, plecam hotarati, catre varful Romanescu. Trecem pe langa stâna aflată în limita pădurii şi, cam intr-o jumatate de ora ajungem pe un prim vârf, inainte de Românescu, deasupra Vaii lui Coman. Oprim de-o poza, pentru ca privelistea e frumoasa. Spre nord se zaresc Bucegii, iţiţi de sub caciuli groase de zăpadă. Spre sud, valuri-valuri Subcarpaţii se întind în depărtare acoperiţi de păduri.

Ne intindem la drum, câte unul, pe Culmea Leaotei, către vârf. Oprim când şi când să ne regrupăm sau să ronţăim un biscuite. Depasim mai multe culmi intinse domol catre sud-est. Adi ramane mereu in urma, dincolo de "obligatiile de coada" a grupului. Deşi e vânt, oprim ades şi îl aşteptăm să ne ajungă. Are un rucsac cât toate zilele, bocanci de iarna, incomozi şi respiră greu. Dar e băiat mare...

Ajungem în dreptul vârfului cu mare intarziere, pe la 4 după amiaza. Cerul, senin pâna la prânz, a căpătat pete alb-gri de nori cirrus. Ştiam, oricum, că prognoza era de ploaie peste noapte. Încerc, într-o pauză, să urc repede sus, dar imi aleg cam prost ruta, căci zăpada mare şi panta înclinată mă fac să renunţ. Ajung din urma grupul, ce trecuse catre Varful Rătei. Depaşim prudenţi nişte pante ameninţătoare, încărcate de zăpadă, mărind distanţa între noi, şi ajungem aproape de vârf, de unde ar trebui sa coborâm către cantonul Rătei. Aici, însă, nu ne hotărâm ce culme - sunt trei - să alegem. Avem două hărţi şi pe una din ele traseul se desfăşoară pe culmea nordică, pe o alta, pe cea din mijloc. Vântul bate din ce în ce mai tare şi cerul s-a acoperit complet. Pierdem aiurea o jumătate de oră, în negocieri stupide. Cei mici - Radu şi Cristina au îngheţat deja - nu sunt echipaţi prea bine - iar pe mine nu mă încântă deloc ideea să-i duc să doarmă în vreo stână. Cum nici eu nu sunt prea hotarât asupra variantei corecte, iau decizia să fac cale întoarsă. Aşa, cel puţin, ajung într-o cabană încălzită, iar peste noapte n-o să mă ude ploaia. Mă urmează, unii mai hotărâţi, alţii mai puţin, cu toţii.

Istoviţi de drum, la întoarcere nu mai urmăm linia de culme, ci ne întindem de-a lungul drumului de car ce ocoleşte peste culmile laterale. Alegere nu prea fericită, căci drumul se bifurcă pe fiecare din ele, iar noi alegem, la un moment dat, fără să observăm bifurcaţia acoperită de zăpadă, varianta ce cobora. Pe lângă Adi, şi Dan începe să aibă probleme de mers. Alex rămâne cu ei, mult în urmă. Urcăm iarăşi către culme, pentru a prinde drumul bun, şi ne întindem, la limita vederii, ca nişte balize umane, pe pantă, pentru ca cei din urmă să nu coboare cumva în vale. Bocancii ni s-au udat, iar vântul se umflă duşmănos. Suferim cu toţii de frig, cei mici mai cu seamă. Îi trimit înainte, însoţiţi de Mihu, să găsească un loc ferit de vânt. Înaintăm greu, noaptea a coborât peste munte, iar luna plină nu ne e de niciun ajutor, abia bănuită printre norii negri. Ne amăgim de vreo două ori, crezând că am atins culmea bună. Din păcate, am părăsit ruta de dimineaţă, aşa că nu ne putem orienta după urme. Pe bâjbâite, la lumina frontalelor, suim iar în coamă şi găsim urmele. De aici o ţinem înainte după ele. Baieţii ramân în urmă cu Adi şi Dan, eu merg înainte cu Mihu, Radu, Cristina şi Vierme. Mergem poticniţi, aşteptând să vedem lumina frontalelor celor din urmă. Într-un târziu gasim culmea cu pricina şi începem să coborâm. Intrăm în pădure fluierând şi repede-repede, ajungem la cabană. Aici e plin de lume adunată în jurul unui foc de tabară. Noi urcăm în cameră să ne descotorsim de bocancii uzi din picioare. Punem de ceai, ne schimbăm, întindem masa şi, în cele din urmă, ajung şi baieţii. Am încheiat o tură ciudată. Bucuria de peste zi s-a cam estompat şi nici cântatul la chitară, nici masa caldă nu ne descreţesc pe deplin frunţile. Adormim pe rând, vârâţi în sacii de dormit, cu somn tulburat de cheful vecinilor nostri de cabana. Dimineaţă ni se confirmă temerea, peste noapte plouase în averse. Ne strângem alene lucrurile şi-o pornim la vale pe acelaşi drum, tivit de-o parte şi de alta de flori. Mergem pe jos până în Runcu, iar de acolo luăm taxiul până la Fieni. În aşteptarea trenului de 5 ne omenim cu câte o ciorbă caldă. Drumul înapoi este vesel, tura asta n-a ieşit chiar cum am dorit-o. Dar nu-i bai, căci ne vom întoarce !