Norii fug repede dezvelind pret de cateva clipe privelisti de vis. Sus pe varf am un moment de deruta - Cabana si Varful Omu se vad... in jos... Imi amintesc de disputa cu Rusu si ii dau acum dreptate, desi cred ca nici el, ca atatia altii, nu cred sa fi urcat pe acest varf.
In fata cabanei, inchisa peste iarna, poposim in compania unor sandvisuri delicioase si a unor biscuiti binefacatori. Ne urnim grabnic apoi catre Saua Hornurilor. Privirea se intoarce ades in urma, catre silueta frumoasa a Omului. In sa hotaram sa mergem peste Scara, pe culmea Tiganesti si sa coboram pe Clincea Prea frumos s-a facut cerul ca sa nu stam cat mai mult sus. Pasii ne indreapta catre Scara pe care urcam aproape in fuga. 
Abia o jumatate de ora de la Omu pana aici. Norii s-au cam risipit, iar pe varf (de forma unui mic platou) avem 
o perspectiva minunata asupra zonei nordice a masivului... Bucsoiul, mai cu seama, se arata semet si insingurat...Coboram repede, catre est deasupra caldarii Tiganesti, lasand catre stanga poteca ce coboara pe Ciubotea si ne continuam
drumul catre nord. Siruri de stanci puternic metamorfozate ne insotesc de ambele parti. Sunt surprins de pitorescul zonei. In vale stau adunate apele sarace ale Lacului Tiganesti, singurul natural din masiv. In urma noastra zidul de piatra al Scarii. De 
jur imprejur turnuri de cetate. Sfincsi si babe sa tot numeri. Soarele in cumpat peste spinarea Pietrei Craiului. De atata frumos si rododendronii au innebunit si au inflorit a doua oara... Depasim, beti de frumusetea momentului, cateva culmi paralele si ne coboram pronuntat pe Clincea. In marginea padurii poteca se lasa ghicita, dar o dibuim printre molizi. 
Trecem de Poiana Clincei si urma de bordei ciobanesc de aici, evitam poteca pronuntata catre stanga si mergem prin desis tot inainte. O mica saritoare ne scoate din monotonia potecii. O "sarim" si intram de-a binelea in padure. Drumul e frumos, padurea se inalta treptat, poteca se lasa alene spre vale. Seara izvoraste din vai. Un indicator ne pune pe jar: 3 (trei) ore pana la Bran. 
Noi am plecat deja de 2 ore jumate de la Omu si erau socotite patru, asa ca banuim ceva putred la mijloc. Ne pregatim frontalele si continuam. Ne dor talpile de atata coborat, dar promisiunea ciorbei pregatita de Iulica ne misca inainte. O rupem ades la fuga, incurajati de pantele domoale 
si ingrijorati de timpul inca mare pe care-l mai avem de mers. Surpriza, insa, dupa doar o ora ajungem la partia de schi din Bran. Gata. Inca 5 kilometri si suntem in Predelut, acasa la Cici. Drumul prin sat il facem la lumina frontalelor. De-o parte si alta, meri grei de rod ne ispitesc din intuneric. Mancam pe saturate.
Mere rosii, mere galbene, mere puzderie. Ne dor dintii, dar nu rezistam nici unei tentatii. Descoperim de fiecare data alt gust... Romania, trista tara vesela, importatoare de mere, e totusi tara merilor...Pe la 8 seara ajungem in casa prietenului nostru. Ne bucuram de dusul cald, de masa buna si vinul prietenos. Mergem la somn pe rand, inainte de miezul noptii...
Duminica ne trezim tarziu si cu dureri de picioare. Cum timpul nu ne mai permite, hotaram sa ne plimbam peste Magurile Branului. Drum frumos, printre frunze si mere rosii. Facem poze cu nemiluita. De sus, printre valuri de ceata, admiram indelung Scara si culmile nord-vestice ale Bucegilor, pe unde am trecut ieri dupa amiaza. De cealalta parte Craiul se ascunde in neguri. Peste tot flori - de vara, de primavara, de toamna... Coboram agale, luand ca reper Castelul Branului. Tura noastra se incheie in fata castelului, in apropierea locului unde a fost depusa cu multi ani in urma inima reginei. Lesne de inteles de ce, pentru ca si inima mea este legata de aceasta minunata zona...
