luni, 2 iulie 2012

Cheile Oratii

Vorbind de Podul Dâmboviței, ne gândim, desigur, la faimoasele chei ale Dâmbovicioarei sau la Cheile Mari ale Dâmboviței. Ca de obicei, ce e mai frumos scapă notorietății, lucru explicabil, în cazul Cheilor Orății, prin accesul greu și cerințele deosebite legate de echipamentul necesar. Cheile sau, mai potrivit, Canionul Orății sunt o mică bijuterie a munților noștri, săpate în calcare albe de pârâul Orația, în dealul dituat în nordul localității. Accesul se face din DN73, din dreptul Cetății Orăției.

Coborâm până la baza acesteia, o ocolim către dreapta (nord) și atingem firul văii. Mai departe, continuăm prin albia pârâului, până la capăt. Valea mai poate fi atinsă și pornind din Podul Dâmboviței, de unde urcăm până atingem vechiul drum medieval. Trecem peste punctul de
maximă altitudine, La Cruce, și, în scurt timp, ajungem într-un vad de trecere peste albia
Orăției.
Cheile se prezintă sub forma unei succesiuni de trepte, șaisprezece la număr, de înălțimi variabile (între doi și șapte metri), ce coboară o diferență de nivel de aproximativ o sută cincizeci de metri. În cea mai mare parte a anului, cheile sunt lipsite de apă și pot fi coborâte fără probleme, mai ales că au fost montate spituri chimice și lanțuri deasupra săritorilor mai mari. Sunt prezente, de asemenea, și destule pitoane sănătoase.

Ca materiale, sunt necesare o coardă, preferabil de șaizeci de metri pentru a trece dintr-o singură coborâre mai multe săritori, hamuri și
dispozitive de rapel(nu punem la socoteala, faptul absolut necesar, ca cei care intră în chei să cunoască tehnicile de utilizare a acestora).
Durata de parcurgere a canionului depinde de numărul participanților și de experiența lor.

Consider că pentru o echipă medie ca experiență și echipare, de 4-5 oameni, 2-3 ore este un timp realist. La acesta se adaugă, însă, timpul alocat fotografiei sau pauzelor pentru contemplarea sălbăticiei locului.

Odată începută coborârea, intri într-un peisaj de poveste. Pereți dezgoliți, înalți de zeci de metri, se apropie în unele locuri cât să încapă un om. Piatra, spălată de-a lungul sutelor de ani a luat forme care mai de care mai spectaculoase: jgheaburi, clepsidre, pâlnii, fisuri.
Peste tot se văd urmele lăsate de viituri. Crengi sau chiar trunchiuri întregi, aglomerări de pietre sunt dovada vie a acțiunii distructive a apei - avertisment pentru cei care vor să intre, de a se
informa asupra prognozei meteo. Din punct de vedere tehnic, săritorile nu pun probleme deosebite, fiind ușor de coborât

Primele săritori sunt relativ mici, d
e câțiva metri și pot fi depășite fie prin ocolire pe deasupra (prima), fie prin coborârea pe trunchiul de copac, solid, blocat în a doua.
A opta săritoare este urmată de alte două, care pot fi depășite într-un singur rapel, pentru a scurta timpii. Acesta este pragul cel mai mare, având o diferență de nivel de aproximativ 20 de metri.
În lipsa unei corzi lungi, se poate coborî prima și regrupa sub ea, acolo fiind plasate spituri, echipate cu maioane.în condiții normale. Unele dintre ele pot fi depășite chiar fără asigurare, cu condiția unei bune tehnici de escaladă.
Penultima săritoare este un jgheab larg, spălat, care are, de multe ori, la bază un ochi de apă ce nu poate fi ocolit. În fine, ultimele două săritori sunt, de asemenea, grupate, astfel că pot fi făcute dintr-o singură bucată. La baza lor se găsește un ochi de apă, de asemenea. Mai departe, valea își schimbă aspectul, gresia moale luând locul calcarului. După câteva zeci de metri, aceasta ne duce în marginea satului Podul Dâmboviței.